I have this song in my mind for more than two days...
"belief is a beautiful armor
but makes for the heaviest sword
like punching under water
you never can hit who you're trying for"
John Mayer - Belief
I received John Mayer's album from one of my friends (thank you!) last spring. At that moment, I didn't notice this song. But now, now it's the right moment for this song. I feel like punching under water and fighting against my own believes and others' believes and principles.
I have to accept that I cannot change people, people change without my help/influence, I cannot change the world, world is changed by all of us. These are the hardest things to accept, when you have strong believes and you feel strong and confident, and you really think that you can change the world. So, thanks to another good friend, I understood what means: "Just let the time works". I will.
And here is the song (live version):
2008/12/14
A Christmas Gift
U2's cover of Greg Lake's 'I Believe in Father Christmas'. It was launched to promote the new charitable online music magazine (RED)WIRE which supports the fight against global poverty.
2008/12/10
J'adore-ul imperfect
For the English version of this post click here.
Se numea Paris. Filmul. Era cam imprastiat, asa peste tot, in viata fiecaruia, ajungand pana in Camerun. Tot filmul, dar si Parisul. Nu imi placea asa de mult, ca sa il pot lauda sau recomanda. Aici vorbesc doar de film, ca Parisul imi placea si inca imi place. Si mi-am adus aminte de cum era. Era simplu, usor, zburam si ma lasam furata de viata. Nu, nu Parisul era usor, ci asa era, asa ma simteam atunci cand am ajuns acolo.
Filmul nu e foarte complicat si spune doar bucati de poveste. Nu sunt multe de inteles, ci doar de simtit asa, pe loc, si te orientezi. E simplu: nu ne nastem / murim cand vrem, ci doar atunci cand se intampla. Nu e nimic complicat in asta, viata trebuie traita in portii mici, in versiuni din ce in ce mai bune si din ce in ce mai simple si mai umane. Nu iubesti cand vrei, asa la comanda, ci doar atunci cand, pur si simplu, se intampla. Prea multe ganduri strica viata si cheama moartea pe nume, si atunci e mai bine sa stai cu nasul in geam si sa te uiti la trecatori, asa de sus in jos, de pe un balcon de unde vezi... tot Parisul.
Se numea Paris. Filmul. Era cam imprastiat, asa peste tot, in viata fiecaruia, ajungand pana in Camerun. Tot filmul, dar si Parisul. Nu imi placea asa de mult, ca sa il pot lauda sau recomanda. Aici vorbesc doar de film, ca Parisul imi placea si inca imi place. Si mi-am adus aminte de cum era. Era simplu, usor, zburam si ma lasam furata de viata. Nu, nu Parisul era usor, ci asa era, asa ma simteam atunci cand am ajuns acolo.
Filmul nu e foarte complicat si spune doar bucati de poveste. Nu sunt multe de inteles, ci doar de simtit asa, pe loc, si te orientezi. E simplu: nu ne nastem / murim cand vrem, ci doar atunci cand se intampla. Nu e nimic complicat in asta, viata trebuie traita in portii mici, in versiuni din ce in ce mai bune si din ce in ce mai simple si mai umane. Nu iubesti cand vrei, asa la comanda, ci doar atunci cand, pur si simplu, se intampla. Prea multe ganduri strica viata si cheama moartea pe nume, si atunci e mai bine sa stai cu nasul in geam si sa te uiti la trecatori, asa de sus in jos, de pe un balcon de unde vezi... tot Parisul.
The imperfect "J'adore"
It's name was Paris. The name of the movie. It was all over, in everyone's life, up to Cameroon. The movie and Paris were both everywhere. I didn't like it so much, so I cannot recommend it. Here I talk about the movie, and not about Paris. I loved and love Paris. And I recall how it was. It was simple, easy, I was flying and my life was still able to convince me living it. No, I don't talk about Paris, I talk about what I felt when I was there, in Paris.
The movie is not complicated at all, and it shows only some parts of the story. There are not many things to understand, you just have to feel it and find, right away, the right direction for you. It's easy: we come in this world or die when it happens, not when we want. Nothing is complicate in this, the life should be lived in small portions, in more and more human and simple versions. You don't love when you want, but when it just happens. Too many thoughts ruin the life and call the death on its name. So, it's better to put your nose in the window and watch the people on the street, in a balcony from where you can see the all city - Paris.
The movie is not complicated at all, and it shows only some parts of the story. There are not many things to understand, you just have to feel it and find, right away, the right direction for you. It's easy: we come in this world or die when it happens, not when we want. Nothing is complicate in this, the life should be lived in small portions, in more and more human and simple versions. You don't love when you want, but when it just happens. Too many thoughts ruin the life and call the death on its name. So, it's better to put your nose in the window and watch the people on the street, in a balcony from where you can see the all city - Paris.
2008/12/03
Craciunul Copiilor / Children's Christmas
Eveniment organizat de Fundatia Romana pentru Copii, Comunitate si Familie. / Event organized by the Romanian Foundation for Children, Community and Family.5-22 decembrie, in Piata Unirii. / December 5th-22nd, Unirii Square.
Mos Craciun va fi si el acolo. / Santa Claus will be there too.
2008/12/01
Cu sufletul online
For the English version of this post click here.
"Îmi ascund sufletul în povești din filme bune și aștept, film de film. Citesc știri, bloguri și aștept cuvânt cu cuvânt. Aștept vești care să îmi spună ce aș spune eu, dacă aș citi veștile care știu că nu vor veni. Sufletul astă nu vrea să înțeleagă și crede că poate bea apă vie din mailuri, posturi, emoticonuri care oricum nu vin.
Mă entuziasmez la orice „bună” și din gheață fac foc viu. Și la naiba, sper! Fiecare nou mail poate fi ceea ce aștept și ȘTIU că nu primesc. Sufletul ăsta crede că număratul boabelor de orez și datul cu capul de pereți va schimba ceva. Și mai crede că toate mințile sunt curve sau corupte. Și speră ca un copil naiv că celelalte suflete au fost făcute după chipul și asemănarea sa sau că măcar au fost crescute cu același soi de grăunțe ca și porcul de el!
„Ai crescut prea mult! Te porți ca un dictator comunist și crezi că citind mailuri care nu vin și bloguri care nu se scriu, deții controlul. NU! Viața e și dincolo de această perdea pe care ți-ai construit-o din amintirile ce devin din ce în ce mai curate. Nu îți dai seama că nu faci decât să construiești o lume în care eu nu mai pot să trăiesc!”
Îmi trebuie doar puțin curaj să îl pun la punct. Să dau shut down sau nici măcar să nu mai deschid mozzila. Să nu mai număr mailurile, să nu mai fac click și doar să îl țin îngropat. Nu în filme, nu în știri, nu în cuvinte sau în viețile altora, ci în a mea. Să îl scot la iveală, doar când totul a trecut și e sigur că poate să privească în ochi prezentul."
"Îmi ascund sufletul în povești din filme bune și aștept, film de film. Citesc știri, bloguri și aștept cuvânt cu cuvânt. Aștept vești care să îmi spună ce aș spune eu, dacă aș citi veștile care știu că nu vor veni. Sufletul astă nu vrea să înțeleagă și crede că poate bea apă vie din mailuri, posturi, emoticonuri care oricum nu vin.
Mă entuziasmez la orice „bună” și din gheață fac foc viu. Și la naiba, sper! Fiecare nou mail poate fi ceea ce aștept și ȘTIU că nu primesc. Sufletul ăsta crede că număratul boabelor de orez și datul cu capul de pereți va schimba ceva. Și mai crede că toate mințile sunt curve sau corupte. Și speră ca un copil naiv că celelalte suflete au fost făcute după chipul și asemănarea sa sau că măcar au fost crescute cu același soi de grăunțe ca și porcul de el!
„Ai crescut prea mult! Te porți ca un dictator comunist și crezi că citind mailuri care nu vin și bloguri care nu se scriu, deții controlul. NU! Viața e și dincolo de această perdea pe care ți-ai construit-o din amintirile ce devin din ce în ce mai curate. Nu îți dai seama că nu faci decât să construiești o lume în care eu nu mai pot să trăiesc!”
Îmi trebuie doar puțin curaj să îl pun la punct. Să dau shut down sau nici măcar să nu mai deschid mozzila. Să nu mai număr mailurile, să nu mai fac click și doar să îl țin îngropat. Nu în filme, nu în știri, nu în cuvinte sau în viețile altora, ci în a mea. Să îl scot la iveală, doar când totul a trecut și e sigur că poate să privească în ochi prezentul."
Going online with my soul
"I hide my soul in stories from good movies, movie by movie. I read news, posts on blogs and wait, word by word. I wait news which should tell me what I would say if I read the news that wouldn’t come. This soul doesn’t get it and it thinks it can drink living water from mails, posts or emoticons which will never come anyway.
I’m happy for any „hi” I get and I make a living fire from any cube of ice. And, damn’ it, I hope! Any new email might be what I’m waiting for and I KNOW I won’t receive it. This soul believes that counting the rice grains and hitting the walls with the head can make a difference. And it believes that all the minds are whores or corrupted like the one it controls. And it hopes, as an innocent child, that all the other souls were made as it was made or these have been fed with the same type of corn like it – the pig! – was.
'You are too big, my pig! You are like a communist dictator and you believe that reading emails that don’t come or blogs that weren’t written helps you to control everything. NO! The life continues behind this curtain you built from the memories which are cleaner and cleaner, brighter and brighter. You don’t realize! You build a world in which I cannot live anymore!'
I just need to be brave for two seconds, to straight the things up. To shut down or to never start mozilla. To stop counting the mails, clicking and to keep the soul buried. Buried into my own life, and not into the movies, news, or others’ life. To get it out, from me, only when everything is safe and I know it can look into the present’s eyes."
I’m happy for any „hi” I get and I make a living fire from any cube of ice. And, damn’ it, I hope! Any new email might be what I’m waiting for and I KNOW I won’t receive it. This soul believes that counting the rice grains and hitting the walls with the head can make a difference. And it believes that all the minds are whores or corrupted like the one it controls. And it hopes, as an innocent child, that all the other souls were made as it was made or these have been fed with the same type of corn like it – the pig! – was.
'You are too big, my pig! You are like a communist dictator and you believe that reading emails that don’t come or blogs that weren’t written helps you to control everything. NO! The life continues behind this curtain you built from the memories which are cleaner and cleaner, brighter and brighter. You don’t realize! You build a world in which I cannot live anymore!'
I just need to be brave for two seconds, to straight the things up. To shut down or to never start mozilla. To stop counting the mails, clicking and to keep the soul buried. Buried into my own life, and not into the movies, news, or others’ life. To get it out, from me, only when everything is safe and I know it can look into the present’s eyes."
2008/11/30
Cu tata la vot
For the English version of this article click here.
Votul uninominal. Ce a inteles tata si ma gandesc ca poate si altii: "astia ma obliga sa aleg un singur om". Mi-a placut perspectiva si mi-am dat seama de doua lucruri, pe care poate le-as fi stiut dinainte, daca as fi avut un pic de vreme sa cuget asupra acestor alegeri:
1. nu ai de unde alege - lu' tata nu-i placea niciunul dintre canditatii din colegiul unde vota. Pe multi dintre ei nici nu ii stia din doua motive: campanii electorale proaste si o oarecare lipsa de interes din partea votantului (tata se uita doar la stiri si dezbateri, nu se da pe internet si nici nu citeste ziare). Tata ar fi vrut sa aiba o lista cu mai multi candidati din acelasi partid si acolo sa puna votul pe cel pe care il considera demn de votul lui. Adica dorea partidul, dar si un candidat bun. Prin urmare, cauza votului uninominal nu e pierduta, dar sa nu fim "obligati".
2. oamenii nu sunt pregatiti sa voteze persoane - tata il vrea pe Stolojan ca prim-ministru si sa ii fie bine in Cluj, deci vrea PDL-ul la putere. Trebuie sa mai treaca multi ani si candidatii sa fie oameni "vizibili", pentru ca ei sa fie mai importanti decat partidul, iar faptele/planurile lor mai importante decat asa-zisa doctrina.
Votul uninominal. Ce a inteles tata si ma gandesc ca poate si altii: "astia ma obliga sa aleg un singur om". Mi-a placut perspectiva si mi-am dat seama de doua lucruri, pe care poate le-as fi stiut dinainte, daca as fi avut un pic de vreme sa cuget asupra acestor alegeri:
1. nu ai de unde alege - lu' tata nu-i placea niciunul dintre canditatii din colegiul unde vota. Pe multi dintre ei nici nu ii stia din doua motive: campanii electorale proaste si o oarecare lipsa de interes din partea votantului (tata se uita doar la stiri si dezbateri, nu se da pe internet si nici nu citeste ziare). Tata ar fi vrut sa aiba o lista cu mai multi candidati din acelasi partid si acolo sa puna votul pe cel pe care il considera demn de votul lui. Adica dorea partidul, dar si un candidat bun. Prin urmare, cauza votului uninominal nu e pierduta, dar sa nu fim "obligati".
2. oamenii nu sunt pregatiti sa voteze persoane - tata il vrea pe Stolojan ca prim-ministru si sa ii fie bine in Cluj, deci vrea PDL-ul la putere. Trebuie sa mai treaca multi ani si candidatii sa fie oameni "vizibili", pentru ca ei sa fie mai importanti decat partidul, iar faptele/planurile lor mai importante decat asa-zisa doctrina.
Voting with my father
Vote people, and not parties. Here is what my father understood and what probably others think about this new voting system: "they make me to choose only one person; they did not give me any choice". I liked the perspective and I suddenly realized two things that probably I would have known before, if I had had some time to think about these elections:
1. there is no choice - my dad did not like any of the candidates proposed for our neighborhood. Moreover, he did not know most of them for two reasons: bad electoral campaigns, and lack of interest from his part (he only watches the news and some talk-shows, and he does not read any newspapers and he does not go online). My dad wished to have a list with more candidates from the same party and to have the chance to choose the "right" person. In other words, he wanted one specific party, but also a good candidate. So, the new system will still have some chances to be implemented, if it does not force people to vote one man.
2. the Romanians are not ready to vote "people". My dad wants Stolojan as prime minister and he wants to have a good life in Cluj, so he wants the Democrat-Liberal Party to win these elections. But we need more time and more visible candidates, so that they will be considered more important than their party, and their actions/plans - more important than the party's fake"doctrine".
1. there is no choice - my dad did not like any of the candidates proposed for our neighborhood. Moreover, he did not know most of them for two reasons: bad electoral campaigns, and lack of interest from his part (he only watches the news and some talk-shows, and he does not read any newspapers and he does not go online). My dad wished to have a list with more candidates from the same party and to have the chance to choose the "right" person. In other words, he wanted one specific party, but also a good candidate. So, the new system will still have some chances to be implemented, if it does not force people to vote one man.
2. the Romanians are not ready to vote "people". My dad wants Stolojan as prime minister and he wants to have a good life in Cluj, so he wants the Democrat-Liberal Party to win these elections. But we need more time and more visible candidates, so that they will be considered more important than their party, and their actions/plans - more important than the party's fake"doctrine".
2008/11/20
You make me feel like I can fly!
Listen to it! It's incredible. The Edge and Bono drive me crazy (in a positive way). :D They prolong the beginning of the song, and make me (as a person who already knows the song) to "beg" for the "drums", to make Larry to play. They prepare me step by step for... elevation! Listen to it on high volume, even if your doctor and your friends say that you will become deaf. :) I recommend you the entire concert from Chicago or U23D.
Note: Pause the playlist from the right column of this blog, before playing this video (or you are going to have some noise instead of real music).;)
This is a special gift for you my friend, for your birthday - Happy Birthday!
Note: Pause the playlist from the right column of this blog, before playing this video (or you are going to have some noise instead of real music).;)
This is a special gift for you my friend, for your birthday - Happy Birthday!
2008/11/15
Ce se intampla, doctore?
For the English version of this article click here.
Argentina, Australia, Brazilia, Canada, China, Franta, Germania, India, Indonezia, Italia, Japonia, Mexic, Rusia, Arabia Saudita, Africa de Sud, Coreea de Sud, Turcia, Marea Britanie, Statele Unite si Uniunea Europeana fac parte din G20 si detin 85% din economia lumii. Liderii acestora (inca nu stiu cum sa le numesc si o sa explic confuzia la final) s-au intalnit la Washington sa puna lumea la cale. Sincer, nu am fost acolo si nu pricep exact de ce s-au intalnit. Ori se tem sa spuna ca s-au intalnit sa vada cum iesim din criza financiara si din foamea care ne paste, ori nu asta e scopul intalnirii lor. Ori nu am citit eu articolele care trebuie.
De cateva zile citesc articole despre acest summit si imi dau seama ca "situatiunea" e mult prea complexa pentru mine si chiar si pentru cei care s-au intalnit. Tarile vest-europene au convocat intalnirea si vor standarde si mai multa strictete. SUA a acceptat intalnirea si vrea in continuare piata libera si crede in capitalism. China comunista are banii si economia ei e inca infloritoare. Brazilia si alte "emerging economies", care pot da bani, vor mai multa putere in FMI si World Bank si vin cu ideea "geniala" la care, daaaah, nu s-a gandit nimeni pana acum: in toiul globalizarii, avem nevoie de o miscare la fel de globala pentru a iesi din criza. Deci nu va mai jucati cu lopatica, fiecare separat, in nisipul lui si ganditi global pentru tot Pamantul asta. Ok. Inteles. Discutat.
Si cu noi cum ramane? Nici concluziile nu le-am inteles. Dupa o intalnire similara din '44 (la care au participat 44 de tari, nu 20 de puteri!!!) lucrurile au fost mult mai clare, iar rezultatele concrete: s-a infiintat UN, FMI, World Bank, planul Marshall, iar economiile au crescut ca niste feti-frumosi. Dupa intalnirea din aceste zile, cele 20 de puteri s-au hotarat sa readuca lumea pe valul cresterii economice (poftim??? atat???) si sa faca un nou "trade deal" in cateva saptamani (cand? cine? ce? de ce? cum?).
Daca dupa aceeasi intalnire din '44 lumea a inceput sa creada cu adevarat in acei lideri si in planurile lor, dupa summitul de acum, eu (voi?) nu cred nimic si in nimeni. Mai tare ma inspaimant. Piata financiara, dar si viata de zi cu zi, in mintea mea, se bazeaza pe incredere si mutualitate. Astea au cam disparut si sunt greu de refacut la orice nivel. Arunc cuvinte, idei, imi pare rau, dar nu am nici o solutie decat sa incerc sa ma "incred" in cei care ar putea gasi o solutie. Astept.
Si iata aici si confuzia mea de inceput: printre puteri apar mentionate separat de UE, asa cum poate ati observat si voi deja, Franta, Germania, Italia si Marea Britanie. Fac parte din UE tarile astea, nu? Sau au iesit si nu mi-au spus mie? Deci cand pe jos, cand in caruta? Cam ciudata atitudine cand vrei sau cel putin declari ca vrei sa creezi o Europa puternica si unita, ca de aia se cheama Uniune!
Argentina, Australia, Brazilia, Canada, China, Franta, Germania, India, Indonezia, Italia, Japonia, Mexic, Rusia, Arabia Saudita, Africa de Sud, Coreea de Sud, Turcia, Marea Britanie, Statele Unite si Uniunea Europeana fac parte din G20 si detin 85% din economia lumii. Liderii acestora (inca nu stiu cum sa le numesc si o sa explic confuzia la final) s-au intalnit la Washington sa puna lumea la cale. Sincer, nu am fost acolo si nu pricep exact de ce s-au intalnit. Ori se tem sa spuna ca s-au intalnit sa vada cum iesim din criza financiara si din foamea care ne paste, ori nu asta e scopul intalnirii lor. Ori nu am citit eu articolele care trebuie.
De cateva zile citesc articole despre acest summit si imi dau seama ca "situatiunea" e mult prea complexa pentru mine si chiar si pentru cei care s-au intalnit. Tarile vest-europene au convocat intalnirea si vor standarde si mai multa strictete. SUA a acceptat intalnirea si vrea in continuare piata libera si crede in capitalism. China comunista are banii si economia ei e inca infloritoare. Brazilia si alte "emerging economies", care pot da bani, vor mai multa putere in FMI si World Bank si vin cu ideea "geniala" la care, daaaah, nu s-a gandit nimeni pana acum: in toiul globalizarii, avem nevoie de o miscare la fel de globala pentru a iesi din criza. Deci nu va mai jucati cu lopatica, fiecare separat, in nisipul lui si ganditi global pentru tot Pamantul asta. Ok. Inteles. Discutat.
Si cu noi cum ramane? Nici concluziile nu le-am inteles. Dupa o intalnire similara din '44 (la care au participat 44 de tari, nu 20 de puteri!!!) lucrurile au fost mult mai clare, iar rezultatele concrete: s-a infiintat UN, FMI, World Bank, planul Marshall, iar economiile au crescut ca niste feti-frumosi. Dupa intalnirea din aceste zile, cele 20 de puteri s-au hotarat sa readuca lumea pe valul cresterii economice (poftim??? atat???) si sa faca un nou "trade deal" in cateva saptamani (cand? cine? ce? de ce? cum?).
Daca dupa aceeasi intalnire din '44 lumea a inceput sa creada cu adevarat in acei lideri si in planurile lor, dupa summitul de acum, eu (voi?) nu cred nimic si in nimeni. Mai tare ma inspaimant. Piata financiara, dar si viata de zi cu zi, in mintea mea, se bazeaza pe incredere si mutualitate. Astea au cam disparut si sunt greu de refacut la orice nivel. Arunc cuvinte, idei, imi pare rau, dar nu am nici o solutie decat sa incerc sa ma "incred" in cei care ar putea gasi o solutie. Astept.
Si iata aici si confuzia mea de inceput: printre puteri apar mentionate separat de UE, asa cum poate ati observat si voi deja, Franta, Germania, Italia si Marea Britanie. Fac parte din UE tarile astea, nu? Sau au iesit si nu mi-au spus mie? Deci cand pe jos, cand in caruta? Cam ciudata atitudine cand vrei sau cel putin declari ca vrei sa creezi o Europa puternica si unita, ca de aia se cheama Uniune!
What's up, doc?
Argentina, Australia, Brazil, Canada, China, France, Germany, India, Indonesia, Italy, Japan, Mexico, Russia, Saudi Arabia, South Africa, South Korea, Turkey, the United Kingdom, the US and the EU are members of G20 and represent 85% of world's economy. G20 leaders met in Washington to plan the future for this world. Honestly, I wasn't there and I am not able to understand WHY they actually met. They might be afraid to say that they met to find a solution to get out from the financial crisis, or probably that's not the real reason of the summit. Or I didn't read the right articles. Who knows?!
Few days ago I started to read intensively about the summit and now I can say that the situation is too complex for me and even for those leaders who met in Washington. The Western European countries asked for the meeting, and they want "standards" and more control over the market. US accepted the "date" and they still love the free market and the capitalism. The communist China has the money and its economy is still growing. Brazil and other "emerging economies", which can "deliver" the money to the others, want more power and control over IMF and World Bank, and these countries come with a brilliant idea (daaah, nobody thought about it before - ironic): in the time of globalization, we need a global movement to get out from this crisis. In other words, don't play by yourself in your own backyard, and think globally for all this planet. Ok. Got it.
What about us? I didn't get the end, the conclusions of the summit. In '44, after a similar meeting (between 44 countries, and not 20 "powers") the things were clearer, and the results - obvious: UN, IMF, World Bank, Marshall plan were established, and the world's economy started to grow as in a fairy-tale. After these days summit, the 20 leaders "pledge to restore the growth" (what? that's all?) and to make a new "trade deal" within weeks (when? who? what? why? how?).
After the same meeting from '44, the people started to believe/trust those leaders and their plans. After this summit, I (what about you?) don't trust anything and anyone. Moreover, I am more and more concerned. The financial world, and the everyday life (in my opinion) are based on trust and reciprocity. These two disappeared and it's hard to recover them at any level. I write words, and manage ideas. I'm sorry, I don't have any solution. All I can do is to try to put my trust in those who should find a solution for this situation. I'm waiting.
P.S. As you probably observed, in G20 there are some European countries mentioned separately from EU: France, Germany, Italy and UK. Aren't these EU members anymore? Did they get out from EU and they didn't tell me a thing? With or without EU? They should decide what they want, because I consider this attitude to be a weird one in a context in which these countries support or, at least, they say they support a strong and unified Europe called European UNION.
Few days ago I started to read intensively about the summit and now I can say that the situation is too complex for me and even for those leaders who met in Washington. The Western European countries asked for the meeting, and they want "standards" and more control over the market. US accepted the "date" and they still love the free market and the capitalism. The communist China has the money and its economy is still growing. Brazil and other "emerging economies", which can "deliver" the money to the others, want more power and control over IMF and World Bank, and these countries come with a brilliant idea (daaah, nobody thought about it before - ironic): in the time of globalization, we need a global movement to get out from this crisis. In other words, don't play by yourself in your own backyard, and think globally for all this planet. Ok. Got it.
What about us? I didn't get the end, the conclusions of the summit. In '44, after a similar meeting (between 44 countries, and not 20 "powers") the things were clearer, and the results - obvious: UN, IMF, World Bank, Marshall plan were established, and the world's economy started to grow as in a fairy-tale. After these days summit, the 20 leaders "pledge to restore the growth" (what? that's all?) and to make a new "trade deal" within weeks (when? who? what? why? how?).
After the same meeting from '44, the people started to believe/trust those leaders and their plans. After this summit, I (what about you?) don't trust anything and anyone. Moreover, I am more and more concerned. The financial world, and the everyday life (in my opinion) are based on trust and reciprocity. These two disappeared and it's hard to recover them at any level. I write words, and manage ideas. I'm sorry, I don't have any solution. All I can do is to try to put my trust in those who should find a solution for this situation. I'm waiting.
P.S. As you probably observed, in G20 there are some European countries mentioned separately from EU: France, Germany, Italy and UK. Aren't these EU members anymore? Did they get out from EU and they didn't tell me a thing? With or without EU? They should decide what they want, because I consider this attitude to be a weird one in a context in which these countries support or, at least, they say they support a strong and unified Europe called European UNION.
2008/11/09
Mi-e dor de mine si de galben
For the English version of this article click here.
Mi-e dor de mine. Nu m-am vazut demult. Mi-e dor de ochii ce l-au privit pe Toulouse Lautrec intr-un muzeu din Paris. Mi-e dor de 27 decembrie 2007. Mi-e dor de frigul de pe riverfront-ul din Wilmington din 1 ianuarie 2008. Mi-e dor de picioarele care s-au scaldat in Sena. Mi-e dor de mana pe care i-am intins-o unui prieten trecand strada spre agentia CFR. Mi-e dor de siguranta de la 24 de ani. Mi-e dor de sora care eram pentru un prieten. Mi-e dor de energia care ma tinea in picioare 48 de ore, cu sau fara ciocolata. Mi-e dor de picioarele care dansau o noapte intreaga, de ochii care se inchideau pe ritmul muzicii si ignorau realitatea. Mi-e dor de pensulele mele si de degetele care se murdareau constant cu galben. Mi-e dor de U2 - Unforgettable Fire si de privelistea de la etajul 5 al unui camin studentesc din Nantes, camera 1001. Mi-e dor de sandalele pe care le-am purtat cand scriam primul articol de ziar. Mi-e dor de balbaielile mele de la radio. Mi-e dor de aerul rece de la ora 5 dimineata de pe Eroilor. Mi-e dor de Zaraza, mi-e dor de confuzie si de ora de SPSS. Mi-e dor de discutiile din Maharaja, de datul cu masina pe fundal de David Cook. Mi-e dor de sufletul pus la bataie in Quo Vadis, la fiecare intalnire sau eveniment. Mi-e dor sa nu imi fie dor.
Mi-e dor de mine. Nu m-am vazut demult. Mi-e dor de ochii ce l-au privit pe Toulouse Lautrec intr-un muzeu din Paris. Mi-e dor de 27 decembrie 2007. Mi-e dor de frigul de pe riverfront-ul din Wilmington din 1 ianuarie 2008. Mi-e dor de picioarele care s-au scaldat in Sena. Mi-e dor de mana pe care i-am intins-o unui prieten trecand strada spre agentia CFR. Mi-e dor de siguranta de la 24 de ani. Mi-e dor de sora care eram pentru un prieten. Mi-e dor de energia care ma tinea in picioare 48 de ore, cu sau fara ciocolata. Mi-e dor de picioarele care dansau o noapte intreaga, de ochii care se inchideau pe ritmul muzicii si ignorau realitatea. Mi-e dor de pensulele mele si de degetele care se murdareau constant cu galben. Mi-e dor de U2 - Unforgettable Fire si de privelistea de la etajul 5 al unui camin studentesc din Nantes, camera 1001. Mi-e dor de sandalele pe care le-am purtat cand scriam primul articol de ziar. Mi-e dor de balbaielile mele de la radio. Mi-e dor de aerul rece de la ora 5 dimineata de pe Eroilor. Mi-e dor de Zaraza, mi-e dor de confuzie si de ora de SPSS. Mi-e dor de discutiile din Maharaja, de datul cu masina pe fundal de David Cook. Mi-e dor de sufletul pus la bataie in Quo Vadis, la fiecare intalnire sau eveniment. Mi-e dor sa nu imi fie dor.
I miss myself and yellow
I miss myself. I didn't see me for a while. I miss the eyes that stared at a Toulouse Lautrec work of art in a museum from Paris. I miss December 27th 2007. I miss the cold air from Wilmington riverfront, January 1st 2008. I miss the feet which got wet in Seine. I miss the hand I gave to one of my friends on our way to the travel agency. I miss the toughness I had when I was 24. I miss the sister I was for one my friends. I miss the energy that was keeping me awake for 48 hours, with or without chocolate. I miss the feet which were dancing all night long, the eyes ignoring the surrounding reality. I miss the painting stuff and my fingers getting dirty from yellow. I miss U2 - the Unforgettable Fire, and the 5th floor view I had in the dorm from Nantes (room 1001). I miss the sandals I was wearing when I wrote my first article in a newspaper. I miss the mistakes I made "on air", broadcasting the news in a local radio. I miss the 5am cold air from Eroilor Boulevard. I miss Zaraza, I miss my confusion and the SPSS classes. I miss the talks from Maharaja, the driving around with David Cook in the background. I miss the soul that I opened, trained and used for every single meeting or event from Quo Vadis Cafe. I miss not to miss anything/anyone anymore.
2008/11/05
Azi a castigat! V-am zis eu ca va castiga ;) / He won. I told you so ;)
Asta e ce am scris in februarie cand l-am vazut pe Obama :) Un om care intra in scena pe U2 nu putea decat sa castige! Sunt bucuroasa pentru prietenii mei care l-au sustinut! / That's what I wrote when I saw Obama in February. ;) A man who get up on the stage on U2 background must win. I'm happy for my friends who supported him!
Azi, l-am vazut pe sot! / Today, I saw the husband!
Cu sotia inainte! / The wife rules
Azi, l-am vazut pe sot! / Today, I saw the husband!
Cu sotia inainte! / The wife rules
2008/11/02
Burn your brain reading this!
For the English version of this article, click here.
"Ce ..... (bip) de film!". "Moroons!!!" Asta le-as fi raspuns celor din dreapta mea care probabil ca au venit la film pentru ca i-au vazut pe Clooney si pe Pitt pe afis sau ca voiau sa incerce noul cinema din mall. N-ati priceput nimic! Intorcandu-ma la film (Burn after reading) - e destept! Bine jucat! Incepe ca un film serios, ca sa le dea apa la moara celor amintiti in primele randuri, dar de indata ce il vezi pe Pitt jucandu-l pe Chad te prinzi ca e ironic, ca e haz de necaz.
Mor oameni, "agentia" se agita si nu pricepe nimic, dar ascunde cadavre, ca asta stie sa faca... pentru patru operatii estetice. Si nu e despre politica, rusii inca mai vor informatii, dar nu mai vaneaza orice si stau cuminti in cladirea lor imensa, ca americanii sunt capabili sa se impuste intre ei si singuri. Si da, e vorba de vicii. Agentul e dat afara din cauza bauturii, si nu a rusilor, iar celalalt ii ia doar sotia, nu si informatiile. Iar spionii sunt detectivi ce strang dovezi pentru divorturi sau isi aduna tot armamentul sa aresteze o blonda intr-o masina rosie. Si intre timp Putin vegheaza din poza de la Ambasada "Mickey Mouse".
Clooney si Swinton, inamici seriosi si dramatici in Michael Clayton, vor sa iti joace si ei o farsa si sa iti spuna ca si filmul asta e treaba serioasa... dar Swinton nu e decat o doctorita care isi insala sotul (cu Clooney) si ii fura banii lui Malkovich (sotul, bineinteles), iar Clooney - un aventurier dependent de sex si "exercise".
In rest, vreme buna in Washington. Nu se aud mai mult de doua impuscaturi, iar televiziunea vorbeste doar despre Oliver, motanul erou al copiilor. Intre timp, agentia trece la secret dosarul fara sa inteleaga ce e secret si ce nu trebuie sa mai faca, dar important este ca nu mai stie nimeni despre treaba asta: ultimul martor colaboreaza pentru a primi cele patru operatii estetice.
N-ati priceput nimic din ce am scris. Stiu! Mergeti la film, atunci!
"Ce ..... (bip) de film!". "Moroons!!!" Asta le-as fi raspuns celor din dreapta mea care probabil ca au venit la film pentru ca i-au vazut pe Clooney si pe Pitt pe afis sau ca voiau sa incerce noul cinema din mall. N-ati priceput nimic! Intorcandu-ma la film (Burn after reading) - e destept! Bine jucat! Incepe ca un film serios, ca sa le dea apa la moara celor amintiti in primele randuri, dar de indata ce il vezi pe Pitt jucandu-l pe Chad te prinzi ca e ironic, ca e haz de necaz.
Mor oameni, "agentia" se agita si nu pricepe nimic, dar ascunde cadavre, ca asta stie sa faca... pentru patru operatii estetice. Si nu e despre politica, rusii inca mai vor informatii, dar nu mai vaneaza orice si stau cuminti in cladirea lor imensa, ca americanii sunt capabili sa se impuste intre ei si singuri. Si da, e vorba de vicii. Agentul e dat afara din cauza bauturii, si nu a rusilor, iar celalalt ii ia doar sotia, nu si informatiile. Iar spionii sunt detectivi ce strang dovezi pentru divorturi sau isi aduna tot armamentul sa aresteze o blonda intr-o masina rosie. Si intre timp Putin vegheaza din poza de la Ambasada "Mickey Mouse".
Clooney si Swinton, inamici seriosi si dramatici in Michael Clayton, vor sa iti joace si ei o farsa si sa iti spuna ca si filmul asta e treaba serioasa... dar Swinton nu e decat o doctorita care isi insala sotul (cu Clooney) si ii fura banii lui Malkovich (sotul, bineinteles), iar Clooney - un aventurier dependent de sex si "exercise".
In rest, vreme buna in Washington. Nu se aud mai mult de doua impuscaturi, iar televiziunea vorbeste doar despre Oliver, motanul erou al copiilor. Intre timp, agentia trece la secret dosarul fara sa inteleaga ce e secret si ce nu trebuie sa mai faca, dar important este ca nu mai stie nimeni despre treaba asta: ultimul martor colaboreaza pentru a primi cele patru operatii estetice.
N-ati priceput nimic din ce am scris. Stiu! Mergeti la film, atunci!
Burn your brain reading this!
"What a crap!".,, "Moroons!!!" That's I would have replied to the people sitting next to me who probably came to the movie only because they saw Clooney and Pitt on the poster or because they wanted to try the new theater from the mall. "You didn't get a thing!" Back to the movie (Burn after reading) - it was a smart one! Well done and played! It starts as a serious movie to satisfy my neighbors, but as soon as you see Pitt playing Chad you get it. It's an ironic movie, it's a good and smart comedy.
There are people dying, "the agency" works without understanding what it's doing, but it gets rid of dead bodies, only because it has the know-how on that.... and all these happen because of four cosmetic surgeries. And it's not about politics; the Russians still need information, but they don't chase it in the way they did before, and they stay quietly in their huge building from DC, meanwhile Americans kill each other. And yes, it's about weaknesses. The fired agent is terminated because he has an alcohol problem, and not because of the Russians, and the other public worker steals the first agent's wife, and not secret information. And the spies are private detectives that try to get information for divorce trials or guys "in black" who get all together to arrest one blond lady driving a red car. Meanwhile, Putin is watching everything from the picture hanged on the walls of the "Mickey Mouse" Embassy.
Clooney and Swinton, serious and dramatic enemies in Michael Clayton, want to play around with you and to convince you that this movie is serious staff too, but Swinton is just a physician who cheats her husband (with Clooney) and steals money from Malkovich (the husband). Clooney is a handsome guy, he looks for adventures and he is addicted to sex and "exercise".
Otherwise, there is good weather in Washington DC. There are only two shooting sounds, and the TV stations talk about Oliver - the kids' hero-cat. Meanwhile, the agency classifies the file without understanding what secrets they classify and what they shouldn't do "next time". But the most important thing is that everyone was eliminated: the last witness chose to collaborate, so that she could get those four cosmetic surgeries.
I know. You didn't get a thing from what I wrote. Then, go and see the movie! ;)
There are people dying, "the agency" works without understanding what it's doing, but it gets rid of dead bodies, only because it has the know-how on that.... and all these happen because of four cosmetic surgeries. And it's not about politics; the Russians still need information, but they don't chase it in the way they did before, and they stay quietly in their huge building from DC, meanwhile Americans kill each other. And yes, it's about weaknesses. The fired agent is terminated because he has an alcohol problem, and not because of the Russians, and the other public worker steals the first agent's wife, and not secret information. And the spies are private detectives that try to get information for divorce trials or guys "in black" who get all together to arrest one blond lady driving a red car. Meanwhile, Putin is watching everything from the picture hanged on the walls of the "Mickey Mouse" Embassy.
Clooney and Swinton, serious and dramatic enemies in Michael Clayton, want to play around with you and to convince you that this movie is serious staff too, but Swinton is just a physician who cheats her husband (with Clooney) and steals money from Malkovich (the husband). Clooney is a handsome guy, he looks for adventures and he is addicted to sex and "exercise".
Otherwise, there is good weather in Washington DC. There are only two shooting sounds, and the TV stations talk about Oliver - the kids' hero-cat. Meanwhile, the agency classifies the file without understanding what secrets they classify and what they shouldn't do "next time". But the most important thing is that everyone was eliminated: the last witness chose to collaborate, so that she could get those four cosmetic surgeries.
I know. You didn't get a thing from what I wrote. Then, go and see the movie! ;)
2008/10/26
Motiv sa stau treaza
For the English version of this post click here.
Nu pot sa dorm. Biblioteca mi-e intoarsa pe dos, nu gasesc nicio carte, decat daca e mai mult decat evidenta, pe raftul cel mai din fata ochilor mei. N-am avut vreme sa le aranjez pe rafturile cele noi. Oricum nu prea mai caut carti acolo. Cele importante sunt intr-o cutie de laptop de la marginea patului meu. Inca nu am despachetat in totalitate pachetul de carti pe care mi l-am trimis din State. Am scos doar vreo doua-trei, sa le rasfoiesc pe la suprafata, ca si cum le-as citi in adancime... si cartea despre U2 inca e in folie, in cutie. La cealalta margine a patului e un joc de domino - cadou de la o firma partenera care se sprijina de lampa de birou, care sta pe jos. Un pic mai la stanga e o sticla de pepsi, de doi litri, desi mi-am zis ca nu mai beau nimic altceva decat apa. Macar de coca-cola am scapat.
"L-ul" (da' tu, "lllllllllllll") de la tastatura sare nonstop. Laptopul sta constant pe podea, in timp ce celalalt calculator e impartit jumatate pe un raft si cealalta jumatate pe birou. Cursurile si articolele importante, munca de cativa ani (nu exagerez!), sunt undeva in dulap, intr-o ordine pe care nu mi-o mai aduc aminte. Am haine pe care nu le mai port, dar nici nu renunt la ele, nu imi gasesc niciodata un lucru din prima incercare - deschid cel putin doua usi de dulap. Chestiile marunte de machiaj nu sunt niciodata acolo unde le-as pune in mod normal, iar oglinda e in cel mai intunecat colt al camerei.
Nu stiu ce cauta Lion King - Simba - pe televizor si inca nu stiu in ce directie sa dorm in patul cel nou, de patru luni, si ma trezesc, destul de des, cu dureri de spate. In fiecare noapte dorm in alta pijama, ca nu mi-o gasesc pe cea de cu o noapte inainte. Biroul e plin de "chestii pentru curs" - e singura parte pe care o iau in serios in camera si doar cand ma ocup de asta ma asez pe scaunul de la birou. M-as uita deodata la Criminal Minds, la televizor, si la Seinfeld, pe calculator.
Si in toata nebunia asta, camera pare organizata ca si viata mea. Reusesc sa imi tin hainele in dulap si sa dau destul de rar pe acasa. Mi-am carat viata la birou si pe drumuri, incerc sa o traiesc in alta parte, de fiecare data, ca sa imi dea impresia ca sunt in miscare si inaintez spre ceea ce imi doresc. Notez in agenda, deschid aceleasi bloguri de cateva ori pe zi (doua!), tin la orarul meu de munca, planific, vorbesc cu oameni, imi vad prieteni, ma comport la fel, fac aceleasi glume, desi nu as mai reactiona la fel... dar cartile alea inca stau in cutie si inca tot n-am vazut, pe de-a-ntregul, DVD-ul cu U2, primit cadou, acum patru luni. Sta sub casca de inot, pe birou, langa romanul pe care nu mai reusesc sa il termin.
Nu pot sa dorm. Biblioteca mi-e intoarsa pe dos, nu gasesc nicio carte, decat daca e mai mult decat evidenta, pe raftul cel mai din fata ochilor mei. N-am avut vreme sa le aranjez pe rafturile cele noi. Oricum nu prea mai caut carti acolo. Cele importante sunt intr-o cutie de laptop de la marginea patului meu. Inca nu am despachetat in totalitate pachetul de carti pe care mi l-am trimis din State. Am scos doar vreo doua-trei, sa le rasfoiesc pe la suprafata, ca si cum le-as citi in adancime... si cartea despre U2 inca e in folie, in cutie. La cealalta margine a patului e un joc de domino - cadou de la o firma partenera care se sprijina de lampa de birou, care sta pe jos. Un pic mai la stanga e o sticla de pepsi, de doi litri, desi mi-am zis ca nu mai beau nimic altceva decat apa. Macar de coca-cola am scapat.
"L-ul" (da' tu, "lllllllllllll") de la tastatura sare nonstop. Laptopul sta constant pe podea, in timp ce celalalt calculator e impartit jumatate pe un raft si cealalta jumatate pe birou. Cursurile si articolele importante, munca de cativa ani (nu exagerez!), sunt undeva in dulap, intr-o ordine pe care nu mi-o mai aduc aminte. Am haine pe care nu le mai port, dar nici nu renunt la ele, nu imi gasesc niciodata un lucru din prima incercare - deschid cel putin doua usi de dulap. Chestiile marunte de machiaj nu sunt niciodata acolo unde le-as pune in mod normal, iar oglinda e in cel mai intunecat colt al camerei.
Nu stiu ce cauta Lion King - Simba - pe televizor si inca nu stiu in ce directie sa dorm in patul cel nou, de patru luni, si ma trezesc, destul de des, cu dureri de spate. In fiecare noapte dorm in alta pijama, ca nu mi-o gasesc pe cea de cu o noapte inainte. Biroul e plin de "chestii pentru curs" - e singura parte pe care o iau in serios in camera si doar cand ma ocup de asta ma asez pe scaunul de la birou. M-as uita deodata la Criminal Minds, la televizor, si la Seinfeld, pe calculator.
Si in toata nebunia asta, camera pare organizata ca si viata mea. Reusesc sa imi tin hainele in dulap si sa dau destul de rar pe acasa. Mi-am carat viata la birou si pe drumuri, incerc sa o traiesc in alta parte, de fiecare data, ca sa imi dea impresia ca sunt in miscare si inaintez spre ceea ce imi doresc. Notez in agenda, deschid aceleasi bloguri de cateva ori pe zi (doua!), tin la orarul meu de munca, planific, vorbesc cu oameni, imi vad prieteni, ma comport la fel, fac aceleasi glume, desi nu as mai reactiona la fel... dar cartile alea inca stau in cutie si inca tot n-am vazut, pe de-a-ntregul, DVD-ul cu U2, primit cadou, acum patru luni. Sta sub casca de inot, pe birou, langa romanul pe care nu mai reusesc sa il termin.
Reasons to stay awake
I can't sleep. I cannot find any book on my book-shelves, only if it is jumping in my eyes. I don't have time to organize them on the "new" shelves that I got four months ago. Anyway, I don't look for books there anymore. The most important ones are in a shipping box, next to my bed. I didn't take them out yet, even if I got back home from US long time ago. I took out only two or three, pretending that I'm reading them. And the book about U2 is still in the box, still wrapped. On the other side of the bed is a domino game - a gift from a partner company. The domino stands near the desk lamp which is on the floor. Next to it, it's a Pepsi bottle. I cannot keep my promise not to drink soda anymore. At least, I don't drink coke anymore.
The "l" (yes, you, my "L") from the keyboard is playing games with me, getting out and moving around. The laptop is almost all the time on the floor, meanwhile the other computer is split between the desk and the shelf. My school work is somewhere in the closet, arranged in a way I cannot remember. I have clothes that I don't wear anymore and I cannot give up on them. I cannot find any thing in one second, I have to open at least two closets. The make up things are never in the right place, where I should put them, and the mirror is in the darkest corner of the room.
I don't know what Lion King - Simba - does on my TV station and I still don't know how I should sleep in my new bed - four months old - and I often wake up in pain, because of my back. Every night, I sleep in a different pajama, because I cannot find the one that I used a night before. My desk is full with "teaching staff", the only serious part of this room. I would watch Criminal Minds on TV and Seinfeld on my computer at the same time.
And in all this craziness, the room seemed to be organized as well as my own life is. I keep my clothes in the closet and I spend less time at home. I put my life on the roads and I keep it in the office. I try to live it every time in another place, so I can say that I'm "moving on" in my life, following my goal. I use a daily planner, open the same blogs several times per day (two of them), I keep myself punctual at work, I talk with people, meet old friends, make the same jokes, even if I would say something different this time... and so on. But the books are still in the box, and the U2 DVD, the gift received four months ago, is still unsealed, on the desk, under the swimming cap, and next to the novel that I cannot finish reading.
The "l" (yes, you, my "L") from the keyboard is playing games with me, getting out and moving around. The laptop is almost all the time on the floor, meanwhile the other computer is split between the desk and the shelf. My school work is somewhere in the closet, arranged in a way I cannot remember. I have clothes that I don't wear anymore and I cannot give up on them. I cannot find any thing in one second, I have to open at least two closets. The make up things are never in the right place, where I should put them, and the mirror is in the darkest corner of the room.
I don't know what Lion King - Simba - does on my TV station and I still don't know how I should sleep in my new bed - four months old - and I often wake up in pain, because of my back. Every night, I sleep in a different pajama, because I cannot find the one that I used a night before. My desk is full with "teaching staff", the only serious part of this room. I would watch Criminal Minds on TV and Seinfeld on my computer at the same time.
And in all this craziness, the room seemed to be organized as well as my own life is. I keep my clothes in the closet and I spend less time at home. I put my life on the roads and I keep it in the office. I try to live it every time in another place, so I can say that I'm "moving on" in my life, following my goal. I use a daily planner, open the same blogs several times per day (two of them), I keep myself punctual at work, I talk with people, meet old friends, make the same jokes, even if I would say something different this time... and so on. But the books are still in the box, and the U2 DVD, the gift received four months ago, is still unsealed, on the desk, under the swimming cap, and next to the novel that I cannot finish reading.
2008/10/19
www.busolapolitica.ro
www.busolapolitica.ro e un proiect al unor oameni care inca mai spera ca se pot limpezi lucrurile din viata politica romaneasca si ca alegatorii romani vor vota programe politice si nu pe cei care latra mai bine sau mai frumos. Intri, raspunzi la intrebari si, la final, vezi ce partid reprezinta cel mai bine ideile tale legate de economie, politici sociale, politica externa, minoritati si altele.
Sa zicem ca, prin absurd, toti romanii cu drept de vot intra pe acest site si apoi la alegeri vor vota conform programelor politice pe care ei le sustin (am zis prin absurd! nu am zis ca e posibil!). Dar oare alesii invingatori vor conduce Romania conform programelor politice? Pe ei cum ii educam???
www.busolapolitica.ro is a project developed by some people who still believe that the Romanian political life might become clearer and that the Romanian voters will be able to vote political programs and not men who speak well or have beautiful smiles. Go on the website, take the quiz, and, in the end, you will find out which party represents better your ideas related to economics, social policies, foreign affairs, minorities, etc.
Let's say that all the Romanian voters will go on this website and then, at the election, they will be able to vote and will be aware of the political programs they support (it's just a theory, I don't say that's possible!). But will the winners put in practice their political programs? Will they be able to run this country in a rational way, according to their political strategies? If we are able to educate all the voters, how can we educate the politicians?
Sa zicem ca, prin absurd, toti romanii cu drept de vot intra pe acest site si apoi la alegeri vor vota conform programelor politice pe care ei le sustin (am zis prin absurd! nu am zis ca e posibil!). Dar oare alesii invingatori vor conduce Romania conform programelor politice? Pe ei cum ii educam???
www.busolapolitica.ro is a project developed by some people who still believe that the Romanian political life might become clearer and that the Romanian voters will be able to vote political programs and not men who speak well or have beautiful smiles. Go on the website, take the quiz, and, in the end, you will find out which party represents better your ideas related to economics, social policies, foreign affairs, minorities, etc.
Let's say that all the Romanian voters will go on this website and then, at the election, they will be able to vote and will be aware of the political programs they support (it's just a theory, I don't say that's possible!). But will the winners put in practice their political programs? Will they be able to run this country in a rational way, according to their political strategies? If we are able to educate all the voters, how can we educate the politicians?
2008/10/10
Cu sufletul la mare
„Să îmi îngrop sufletul în nisip. Sau să îl dezgrop și să îl aduc la viață. Asta cred că vreau de fiecare dată când ajung la țărm. Caut cu disperare calmă un loc să arunc cearșaful. Arunc rucsacul, înlătur hainele care urăsc apa și fug spre valuri. Mă opresc. Ating nisipul ud și mă opresc. Mă aplec și ating apa care vine încet spre mine, albă, cu bucluci, tremurând în curbe. Intru în apă. Trebuie să mai aștept un pic până la îngroparea sau dezgroparea sufletului.
Intru încet, că încă nu îmi permit prea multe cu marea. Nu am văzut-o demult. Și e ca atunci când întâlnești un vechi prieten, căruia nu mai știi ce să îi spui și nu mai știi cum îi zâmbeai pe vremuri. Înot. Îmi îngheț mintea în valuri, mă las pe spate, caut un loc liniștit și privesc cerul. Înot paralel cu norii și cu țărmul. E timpul să mă întorc. Valurile mă ajută să ies la mal.
Cad în nisipul care se lipește imediat de mine. Încep să construiesc ceva din care niciodată nu iese nimic. Jocul e un pretext, dar mă supăr cu adevărat când dau de un chiștoc sau de un capac de plastic. Și mă revolt. Nu pot să îmi las sufletul acolo. Sau nu am cum să îl găsesc acolo. Mă mut, dacă e cazul. Îmi ridic ochii și privesc marea, sprijinindu-mă pe palmele îngropate cât mai adânc și viguros în nisip. Ascult. Șterg fiecare urlet sau râs isteric din jur și ascult. E acolo. După caz, trebuie să las sufletul aici sau să îl ridic.
Dacă trebuie să îl îngrop, caut un copil care are uneltele de plastic. Am nevoie de lopată. Pretind că îl ajut cu castelul, dar nu fac altceva decât să sap șanțul din jur. Dacă trebuie să îl ridic, să îmi scol sufletul din morți, îmi înfig mâinile puternic în nisip de câteva ori. Ridic nisipul, îl strâng în pumni și apoi îl las să cadă încet luat de briză. Repet mișcările, în ambele cazuri, până când zâmbetul copilului e real sau până când nu mai aud valurile.”
Intru încet, că încă nu îmi permit prea multe cu marea. Nu am văzut-o demult. Și e ca atunci când întâlnești un vechi prieten, căruia nu mai știi ce să îi spui și nu mai știi cum îi zâmbeai pe vremuri. Înot. Îmi îngheț mintea în valuri, mă las pe spate, caut un loc liniștit și privesc cerul. Înot paralel cu norii și cu țărmul. E timpul să mă întorc. Valurile mă ajută să ies la mal.
Cad în nisipul care se lipește imediat de mine. Încep să construiesc ceva din care niciodată nu iese nimic. Jocul e un pretext, dar mă supăr cu adevărat când dau de un chiștoc sau de un capac de plastic. Și mă revolt. Nu pot să îmi las sufletul acolo. Sau nu am cum să îl găsesc acolo. Mă mut, dacă e cazul. Îmi ridic ochii și privesc marea, sprijinindu-mă pe palmele îngropate cât mai adânc și viguros în nisip. Ascult. Șterg fiecare urlet sau râs isteric din jur și ascult. E acolo. După caz, trebuie să las sufletul aici sau să îl ridic.
Dacă trebuie să îl îngrop, caut un copil care are uneltele de plastic. Am nevoie de lopată. Pretind că îl ajut cu castelul, dar nu fac altceva decât să sap șanțul din jur. Dacă trebuie să îl ridic, să îmi scol sufletul din morți, îmi înfig mâinile puternic în nisip de câteva ori. Ridic nisipul, îl strâng în pumni și apoi îl las să cadă încet luat de briză. Repet mișcările, în ambele cazuri, până când zâmbetul copilului e real sau până când nu mai aud valurile.”
2008/09/23
E-revolutie sau e-comunism?
For the English version of this post click here
Cum ar fi fost comunismul in Romania daca am fi avut acces la Internet? Daca am fi fost conectati la lumea din afara tarii cum suntem acum? Ar fi fost interzis Internetul? Ar fi putut interzice Statul sa avem adrese de email pe yahoo? Sa chat-uim? Sa ne dam pe google? Sa ne uitam la ce nici nu ne putem imagina pe youtube? Sau sa scriem bloguri? Ce ar fi fost permis? Sau ar fi fost Internetul folosit ca unealta de manipulare? Am fi mituit pe unii si pe altii sa avem Internet, asa cum faceam sa facem rost de un salam mai bun sau de un telefon fix?
Am citit azi in FP (Foreign Policy) Romania, noul meu hobby in autobuz, un articol despre cultura pop care a invadat lumea islamica creand o lume a contrastelor puternice. Imaginile si textul spun destule si totusi nu deajuns. Articolul descrie destul de bine ceea ce preiau tinerii din tarile islamice din "cultura pop" a Occidentului, dar vorbeste foarte putin despre cum e posibil acest lucru si si mai putin despre cum a scapat conexiunea la Internet de sub cenzura. Sub un regim tiranic, si politic si religios, Iranul are una din cele mai mari comunitati de blogger-i din lume!
Dar poate ca Internetul nu e altceva decat o forma de a tine sub control masa asta intreaga de tineri. Inchipuiti-va ce ar putea face acesti tineri daca nu ar avea cu ce sa isi ocupe timpul, daca nu ar putea downloada muzica si filmele vestice, daca nu ar putea injura tiranii pe yahoo messenger, daca fetele nu ar putea sa apara pe webcamuri fara valuri etc. Poate ar avea timp si de o revolutie? Daca nu ar avea unde sa isi verse frustrarile si unde sa se bucure de libertate, poate ca totusi ar porni o revolutie! Stiu ca nu e asa usor cand dincolo de politica stau crezuri si credinte si mai stiu ca de lipsa unei revolte adevarate si de rasturnarea unei puteri nu e vinovat doar Internetul.
Credeti ca ar fi cazut regimul comunist in Romania daca am fi avut la dispozitie Internetul? Am fi putut fi amagiti cu o libertate, in mare masura, virtuala?
*Am dat peste FP Romania, cumparand Dilema care vorbea despre subiectele tabu in timpul comunismului. Am fost placut surprinsa sa gasesc, in varianta doua la pret de una, FP-ul. Nu stiam ca se publica si in Romania. V-o recomand.
Cum ar fi fost comunismul in Romania daca am fi avut acces la Internet? Daca am fi fost conectati la lumea din afara tarii cum suntem acum? Ar fi fost interzis Internetul? Ar fi putut interzice Statul sa avem adrese de email pe yahoo? Sa chat-uim? Sa ne dam pe google? Sa ne uitam la ce nici nu ne putem imagina pe youtube? Sau sa scriem bloguri? Ce ar fi fost permis? Sau ar fi fost Internetul folosit ca unealta de manipulare? Am fi mituit pe unii si pe altii sa avem Internet, asa cum faceam sa facem rost de un salam mai bun sau de un telefon fix?
Am citit azi in FP (Foreign Policy) Romania, noul meu hobby in autobuz, un articol despre cultura pop care a invadat lumea islamica creand o lume a contrastelor puternice. Imaginile si textul spun destule si totusi nu deajuns. Articolul descrie destul de bine ceea ce preiau tinerii din tarile islamice din "cultura pop" a Occidentului, dar vorbeste foarte putin despre cum e posibil acest lucru si si mai putin despre cum a scapat conexiunea la Internet de sub cenzura. Sub un regim tiranic, si politic si religios, Iranul are una din cele mai mari comunitati de blogger-i din lume!
Dar poate ca Internetul nu e altceva decat o forma de a tine sub control masa asta intreaga de tineri. Inchipuiti-va ce ar putea face acesti tineri daca nu ar avea cu ce sa isi ocupe timpul, daca nu ar putea downloada muzica si filmele vestice, daca nu ar putea injura tiranii pe yahoo messenger, daca fetele nu ar putea sa apara pe webcamuri fara valuri etc. Poate ar avea timp si de o revolutie? Daca nu ar avea unde sa isi verse frustrarile si unde sa se bucure de libertate, poate ca totusi ar porni o revolutie! Stiu ca nu e asa usor cand dincolo de politica stau crezuri si credinte si mai stiu ca de lipsa unei revolte adevarate si de rasturnarea unei puteri nu e vinovat doar Internetul.
Credeti ca ar fi cazut regimul comunist in Romania daca am fi avut la dispozitie Internetul? Am fi putut fi amagiti cu o libertate, in mare masura, virtuala?
*Am dat peste FP Romania, cumparand Dilema care vorbea despre subiectele tabu in timpul comunismului. Am fost placut surprinsa sa gasesc, in varianta doua la pret de una, FP-ul. Nu stiam ca se publica si in Romania. V-o recomand.
E-revolution or e-communism?
How would the communism have been in Romania if we had had access to Internet? If we had been connected to the whole world like we are now? Would the Internet had been prohibited? Could the State have prohibited us to have yahoo email addresses? Or to chat? Or to search on google? Or to watch whatever we want on youtube? Or to write on blogs? What would have been allowed? Would the Internet have been used as a manipulation tool? Would we have bribed in order to get Internet access, like we did before for better salami or for a home phone?
I have read today in FP (Foreign Policy) Romania, my new hobby on the bus, an article about the pop culture which conquered the Islam world and built a world of contrasts. The pictures and the text say a lot, but not enough. The article speaks quite well about what the Islamic youths "borrow" and "learn" from the Western pop culture, but it doesn't speak enough about how all these are possible and about how the Internet succeeded to escape from the dictatorship's control. Even if it's a dictatorship, talking from a political and a religious point of view, Iran has one of the largest communities of bloggers in the world!
But maybe the Internet is just a tool used to keep this huge mass of young people under control. Imagine what these "kids" might do if they did not have something to do after work or school, if they could not download the Western music and movies, if they could not curse the dictators on YM, or if the girls could not show their faces on webcams? They might have some time for a revolution. If they did not have where to express their frustrations or where to get some freedom, they might start a revolution! I know that it is not so easy to start one, especially when the religion stays behind the politics, and I also know that the Internet cannot carry all the responsibility for the lack of a real revolt.
What do you think? Would we have had an anti-communist revolution if we had had access to Internet? Could we have been cheated with some virtual freedom?
I have read today in FP (Foreign Policy) Romania, my new hobby on the bus, an article about the pop culture which conquered the Islam world and built a world of contrasts. The pictures and the text say a lot, but not enough. The article speaks quite well about what the Islamic youths "borrow" and "learn" from the Western pop culture, but it doesn't speak enough about how all these are possible and about how the Internet succeeded to escape from the dictatorship's control. Even if it's a dictatorship, talking from a political and a religious point of view, Iran has one of the largest communities of bloggers in the world!
But maybe the Internet is just a tool used to keep this huge mass of young people under control. Imagine what these "kids" might do if they did not have something to do after work or school, if they could not download the Western music and movies, if they could not curse the dictators on YM, or if the girls could not show their faces on webcams? They might have some time for a revolution. If they did not have where to express their frustrations or where to get some freedom, they might start a revolution! I know that it is not so easy to start one, especially when the religion stays behind the politics, and I also know that the Internet cannot carry all the responsibility for the lack of a real revolt.
What do you think? Would we have had an anti-communist revolution if we had had access to Internet? Could we have been cheated with some virtual freedom?
2008/09/21
DOLINA
DOLINA e un film caruia i-am uitat sfarsitul, desi l-am vazut doar ieri. Bine, recunosc. Mi l-am amintit dupa vreo 20 de minute de rememorat si retrait filmul. Daca nu iesea imaginea de final din cutiuta, l-as fi sunat pe Cristi sa il intreb cum s-a terminat.
Am intrat la film dupa ce m-am uitat lung la un afis-tablou ce aducea a un El Greco reinviat si avea un text care imi spunea ca o sa fie vorba despre post-comunismul din Ungaria. De fapt, textul nu era foarte clar, dar avea niste cuvinte cheie care m-au facut sa cred ca e vorba despre perioada post-comunista: "tranzitie", "burghez din Vest" si mai era unul, pe care nu mi-l aduc aminte, dar oricum semana cu romanescul "coruptie".
Filmul, vorba lui Cristi, a fost o metafora a unui regim totalitar, dar sigur nu a fost ceea ce ne asteptam noi sa fie si, la final, am zis doar ca a fost un film foarte ciudat. Si poate am uitat povestea (mai precis finalul ei) tocmai pentru ca imaginea si detaliile au fost mult mai importante, cel putin, mai dezvoltate. Fiecare cadru era un tablou de pus pe perete. Un oras prafuit, alb si crem, cu o apa rosie adunata in lacuri statute, cu sute de preoti militari imbracati intr-un albastru marin sters, iar in centrul actiunii e un coafor roz, blond, alb, rosu. Fiecare fata e extrem de expresiva. Puteai sa faci o expozitie intreaga de portrete (zeci!).
Am uitat povestea poate si din cauza dialogului cam prost. Sau a fost tradus prost (n-am putut verifica decat putine cuvinte, ca filmul era in maghiara). Ca sa spun totusi un pic din poveste, Dolina face parte din numele orasului Bogdansky...(something) Dolina care e controlat de preoti militari. Intri ca si turist, te jupuiesc de tot ce ai si apoi nu mai poti iesi decat daca ai multi bani ca sa poti corupe sau daca ai curajul sa fugi peste munti sau prin apa rece a unui rau care si-a mutat albia ca sa iti faca tie in ciuda. Povestea e mult mai complicata si include frati, tati, arhimandriti, lesbianism, tuberculoza, iubire, onoare, cadavre care trebuie exhumate, caini si un fel de pre-rockeri jandarmi. Nu va ingroziti, ca nu e chiar asa dramatic si m-am trezit de multe ori razand, ca la o comedie absurda!
Si si mai absurd... m-am tot gandit si inca tot nu sunt sigura daca actiunea avea loc acum in anii '90 sau 2000. Sunt foarte putine indicii: un telefon modern si o masina de teren care apar din lumea de dincolo de Dolina, dar in Dolina nu se stie in ce timp esti.
Am intrat la film dupa ce m-am uitat lung la un afis-tablou ce aducea a un El Greco reinviat si avea un text care imi spunea ca o sa fie vorba despre post-comunismul din Ungaria. De fapt, textul nu era foarte clar, dar avea niste cuvinte cheie care m-au facut sa cred ca e vorba despre perioada post-comunista: "tranzitie", "burghez din Vest" si mai era unul, pe care nu mi-l aduc aminte, dar oricum semana cu romanescul "coruptie".
Filmul, vorba lui Cristi, a fost o metafora a unui regim totalitar, dar sigur nu a fost ceea ce ne asteptam noi sa fie si, la final, am zis doar ca a fost un film foarte ciudat. Si poate am uitat povestea (mai precis finalul ei) tocmai pentru ca imaginea si detaliile au fost mult mai importante, cel putin, mai dezvoltate. Fiecare cadru era un tablou de pus pe perete. Un oras prafuit, alb si crem, cu o apa rosie adunata in lacuri statute, cu sute de preoti militari imbracati intr-un albastru marin sters, iar in centrul actiunii e un coafor roz, blond, alb, rosu. Fiecare fata e extrem de expresiva. Puteai sa faci o expozitie intreaga de portrete (zeci!).
Am uitat povestea poate si din cauza dialogului cam prost. Sau a fost tradus prost (n-am putut verifica decat putine cuvinte, ca filmul era in maghiara). Ca sa spun totusi un pic din poveste, Dolina face parte din numele orasului Bogdansky...(something) Dolina care e controlat de preoti militari. Intri ca si turist, te jupuiesc de tot ce ai si apoi nu mai poti iesi decat daca ai multi bani ca sa poti corupe sau daca ai curajul sa fugi peste munti sau prin apa rece a unui rau care si-a mutat albia ca sa iti faca tie in ciuda. Povestea e mult mai complicata si include frati, tati, arhimandriti, lesbianism, tuberculoza, iubire, onoare, cadavre care trebuie exhumate, caini si un fel de pre-rockeri jandarmi. Nu va ingroziti, ca nu e chiar asa dramatic si m-am trezit de multe ori razand, ca la o comedie absurda!
Si si mai absurd... m-am tot gandit si inca tot nu sunt sigura daca actiunea avea loc acum in anii '90 sau 2000. Sunt foarte putine indicii: un telefon modern si o masina de teren care apar din lumea de dincolo de Dolina, dar in Dolina nu se stie in ce timp esti.
2008/09/09
Love till you hate
Know that we all fall down / Love till you hate / Strong till you break / Know that we all fall down
listen to it on high volume!
listen to it on high volume!
2008/08/18
Modern Slavery - sometimes, I hate the world in which we live
I hate to do what I don't want. Imagine to be forced to do something against your will, such as prostitution, unpaid work... and other things that I cannot even think about.
You can read here a small part from Trafficking in Persons Report 2008, published by the Office to Monitor and Combat Trafficking in Persons, U.S. Department of State. The numbers are big, and the stories from the report paint only a small part of the entire suffering of the trafficked persons. I was shocked to see that one of the stories is about Lila - a 19 years old girl from Romania.
"The Scope and Nature of Modern-Day Slavery
The common denominator of trafficking scenarios is the use of force, fraud, or coercion to exploit a person for profit. A victim can be subjected to labor exploitation, sexual exploitation, or both. Labor exploitation includes traditional chattel slavery, forced labor, and debt bondage. Sexual exploitation typically includes abuse within the commercial sex industry. In other cases, victims are exploited in private homes by individuals who often demand sex as well as work. The use of force or coercion can be direct and violent or psychological.
You can read here a small part from Trafficking in Persons Report 2008, published by the Office to Monitor and Combat Trafficking in Persons, U.S. Department of State. The numbers are big, and the stories from the report paint only a small part of the entire suffering of the trafficked persons. I was shocked to see that one of the stories is about Lila - a 19 years old girl from Romania.
"The Scope and Nature of Modern-Day Slavery
The common denominator of trafficking scenarios is the use of force, fraud, or coercion to exploit a person for profit. A victim can be subjected to labor exploitation, sexual exploitation, or both. Labor exploitation includes traditional chattel slavery, forced labor, and debt bondage. Sexual exploitation typically includes abuse within the commercial sex industry. In other cases, victims are exploited in private homes by individuals who often demand sex as well as work. The use of force or coercion can be direct and violent or psychological.
A wide range of estimates exists on the scope and magnitude of modern-day slavery. The International Labor Organization (ILO)—the United Nations agency charged with addressing labor standards, employment, and social protection issues—estimates that there are 12.3 million people in forced labor, bonded labor, forced child labor, and sexual servitude at any given time; other estimates range from 4 million to 27 million.
Annually, according to U.S. Government-sponsored research completed in 2006, approximately 800,000 people are trafficked across national borders, which does not include millions trafficked within their own countries. Approximately 80 percent of transnational victims are women and girls and up to 50 percent are minors. The majority of transnational victims are females trafficked into commercial sexual exploitation. These numbers do not include millions of female and male victims around the world who are trafficked within their own national borders—the majority for forced or bonded labor.
Human traffickers prey on the vulnerable. Their targets are often children and young women, and their ploys are creative and ruthless, designed to trick, coerce, and win the confidence of potential victims. Very often these ruses involve promises of a better life through employment, educational opportunities, or marriage.
The nationalities of trafficked people are as diverse as the world’s cultures. Some leave developing countries, seeking to improve their lives through low-skilled jobs in more prosperous countries. Others fall victim to forced or bonded labor in their own countries. Women, eager for a better future, are susceptible to promises of jobs abroad as babysitters, housekeepers, waitresses, or models—jobs that traffickers turn into the nightmare of forced prostitution without exit. Some families give children to adults, often relatives, who promise education and opportunity—but sell the children into exploitative situations for money. But poverty alone does not explain this tragedy, which is driven by fraudulent recruiters, employers, and corrupt officials who seek to reap unlawful profits from others’ desperation".
http://www.state.gov/g/tip/rls/tiprpt/2008/
It's all about trust, money, poverty, dirty desires... and selfishness. It's painful. It hurts and makes me hate all those "no-heart beings" who sell these people and those who pay and use them. And what scares me even more is that just watching a porno movie or eating the cheapest fruits from Africa might transform you/us in "slave masters" too, because we encourage through our decisions/actions/money the slavery!
2008/08/08
Unde va grabiti? Si in fata ploua!
Am sa dau vina pe secolul asta, secolul vitezei, in care nimeni nu vrea sa piarda vremea cu nimic. Dar daca e legat de secol, atunci eu sunt din alt timp (si sincer mi-ar fi placut sa traiesc pe la inceputul secolului XX).
Eu ma imprietenesc greu, de indragostit ma indragostesc mai repede, dar nu conteaza ritmul in care ma misc eu, ci cel in care se misca ceilalti. Eu de asa relatii rapide, de orice fel, n-am mai avut parte! Si daca ar fi fost vorba de un singur om, as fi spus ca e din vina aceluia, iar daca toate relatiile mele ar fi fost asa, atunci as fi intors degetul aratator spre mine.
Uneori am impresia ca oamenii sar si peste inceput, se arunca direct in ceea ce numesc prietenie sau relatie amoroasa, se considera prieteni sau iubiti din prima zi, isi spun din primele ore cele mai mari secrete si in cateva luni (daca nu chiar mai repede) dau brusc inapoi. Afiseaza raceala, cu care ar fi trebuit poate sa inceapa, si isi arata nerabdarea de a comunica, de a intreba. Practic ies din sala de cinema inainte sa se termine filmul, doar pentru ca actorul principal a strambat din nas prea tare cand a zis replica X.
Si nu cred ca ma deranjeaza atat de tare iesitul din sala inainte de THE END, ci mai degraba faptul ca odata ajunsi in hol se poarta de parca nu ar fi vazut nimic din acel film, de parca nu ar fi fost ei cei care au hotarat sa vada acel film. Ma deranjeaza ca la ora 8 pm, dupa cateva luni de apropiere totala, imi spun ca tin la mine si imi arata afectiune si la 4 am se uita la mine si imi vorbesc ca unui strain, in conditiile in care eu in intervalul acela mi-am pastrat atitudinea si sentimentele si n-am intreprins nici o actiune care ar putea duce la aceasta "reactiune".
Unde a inceput minciuna? Sau unde au calcat acceleratia si eu, fara sa imi dau seama, am ramas in drum, cu parul in vant si cu ochii in soare?
Eu ma imprietenesc greu, de indragostit ma indragostesc mai repede, dar nu conteaza ritmul in care ma misc eu, ci cel in care se misca ceilalti. Eu de asa relatii rapide, de orice fel, n-am mai avut parte! Si daca ar fi fost vorba de un singur om, as fi spus ca e din vina aceluia, iar daca toate relatiile mele ar fi fost asa, atunci as fi intors degetul aratator spre mine.Uneori am impresia ca oamenii sar si peste inceput, se arunca direct in ceea ce numesc prietenie sau relatie amoroasa, se considera prieteni sau iubiti din prima zi, isi spun din primele ore cele mai mari secrete si in cateva luni (daca nu chiar mai repede) dau brusc inapoi. Afiseaza raceala, cu care ar fi trebuit poate sa inceapa, si isi arata nerabdarea de a comunica, de a intreba. Practic ies din sala de cinema inainte sa se termine filmul, doar pentru ca actorul principal a strambat din nas prea tare cand a zis replica X.
Si nu cred ca ma deranjeaza atat de tare iesitul din sala inainte de THE END, ci mai degraba faptul ca odata ajunsi in hol se poarta de parca nu ar fi vazut nimic din acel film, de parca nu ar fi fost ei cei care au hotarat sa vada acel film. Ma deranjeaza ca la ora 8 pm, dupa cateva luni de apropiere totala, imi spun ca tin la mine si imi arata afectiune si la 4 am se uita la mine si imi vorbesc ca unui strain, in conditiile in care eu in intervalul acela mi-am pastrat atitudinea si sentimentele si n-am intreprins nici o actiune care ar putea duce la aceasta "reactiune".
Unde a inceput minciuna? Sau unde au calcat acceleratia si eu, fara sa imi dau seama, am ramas in drum, cu parul in vant si cu ochii in soare?
2008/08/03
Romania cu batic, sa nu o traga curentul european
Ma uitam la stiri pe ProTV, ceea ce nu am mai facut demult. Era un material din capitala. Sorin Oprescu pornise la picior in mahala, in sectorul 5, sa vada cum o mai duce lumea. Nu mi s-a parut nimic interesant pana nu au aparut in fata camerelor doua femei, care purtau batic si care se plangeau ca nu au apa, ca nu au canalizare, ca nu au una, ca nu au cealalta.
Prima reactie: le-am dat dreptate "doamnelor" din mahala. Oras european, capitala de stat european, si sa nu ai apa, sa mergi pe drum prafuit de tara, la doar cativa km de Casa Poporului! Cine a mai pomenit?! Imediat dupa acest material, cei de la ProTV au bagat o stire de la Cluj si Timisoara unde occidentul si-a intrat in drepturi cu terase sofisticate ocupate de turisti straini. Mi-a crescut sufletul de ardeleanca, dar dupa nici 5 minute de mandrie mai domoala, specifica noua ardelenilor (no, ase ma, v-am aratat cum tre' sa shie in Occident!), mi-am dat seama ca cel mai tare m-a deranjat baticul doamnelor.
Femeile alea, ca multi alti oameni pe care i-am vazut in Romania, chiar si in Clujul "occidental", sunt din alt timp si din alt film. Fonduri structurale peste fonduri structurale pot sa treaca peste tantile alea, campanii de informare si educare peste campanii, vizite peste vizite la mall-uri, Andreea Marin sau alte femei din reclame pot sa vina la ele, poate sa le bage si apa si sa le faca si drumul cu linie galbena pe mijloc, eu pun pariu ca nu o sa isi dea jos baticul nici in ruptul capului.
P.S. Am invatat eu mai demult, la un curs de istorie a mentalitatilor (a folosit si ala la ceva pana la urma) ca trebuie sa treaca vreo 40 de ani pana cand se schimba mentalitatea unei generatii. Si cica si Moise i-a plimbat pe evrei prin desert 40 de ani, ca sa ii vindece de mentalitatea de sclavi. Nu stiu daca m-am exprimat si am retinut bine, dar concluzia este ca trebuie sa avem rabdare si sa asteptam ca Romania sa isi dea jos baticul!
Prima reactie: le-am dat dreptate "doamnelor" din mahala. Oras european, capitala de stat european, si sa nu ai apa, sa mergi pe drum prafuit de tara, la doar cativa km de Casa Poporului! Cine a mai pomenit?! Imediat dupa acest material, cei de la ProTV au bagat o stire de la Cluj si Timisoara unde occidentul si-a intrat in drepturi cu terase sofisticate ocupate de turisti straini. Mi-a crescut sufletul de ardeleanca, dar dupa nici 5 minute de mandrie mai domoala, specifica noua ardelenilor (no, ase ma, v-am aratat cum tre' sa shie in Occident!), mi-am dat seama ca cel mai tare m-a deranjat baticul doamnelor.
Femeile alea, ca multi alti oameni pe care i-am vazut in Romania, chiar si in Clujul "occidental", sunt din alt timp si din alt film. Fonduri structurale peste fonduri structurale pot sa treaca peste tantile alea, campanii de informare si educare peste campanii, vizite peste vizite la mall-uri, Andreea Marin sau alte femei din reclame pot sa vina la ele, poate sa le bage si apa si sa le faca si drumul cu linie galbena pe mijloc, eu pun pariu ca nu o sa isi dea jos baticul nici in ruptul capului.
P.S. Am invatat eu mai demult, la un curs de istorie a mentalitatilor (a folosit si ala la ceva pana la urma) ca trebuie sa treaca vreo 40 de ani pana cand se schimba mentalitatea unei generatii. Si cica si Moise i-a plimbat pe evrei prin desert 40 de ani, ca sa ii vindece de mentalitatea de sclavi. Nu stiu daca m-am exprimat si am retinut bine, dar concluzia este ca trebuie sa avem rabdare si sa asteptam ca Romania sa isi dea jos baticul!
M-am intors la cheesecake-ul romanesc
Ultimul post/articol inaintea astuia a fost pe 23 mai. Urmatorul post dupa asta va fi 3 august. Ce am facut intre timp? Am trait. Cum? Agitat, frumos, trist, fericit, provocator, in alb, in negru, in romana, in engleza, in fata oceanului, in aeroport, in New York, in Cluj, la Oceanul Atlantic, la Oradea, la Cimpia Turzii, pe terasa, pe podium, la martini, la un cheesecake la Quo Vadis, la telefon (foarte mult la telefon), pe skype, pe yahoo mail/messenger, la primarie, pe Rene Descartes si inca nu am ajuns in Parcul Mare din Cluj, dar am fost la Marisel.
Pentru detalii, ma puteti contacta la acelasi numar de telefon si la aceeasi adresa de email sau la cafeneaua mea preferata din Cluj. Cu alte cuvinte, m-am intors.
Pentru detalii, ma puteti contacta la acelasi numar de telefon si la aceeasi adresa de email sau la cafeneaua mea preferata din Cluj. Cu alte cuvinte, m-am intors.
2008/05/23
Deocamdata
... scriu pe blogul asta http://jooniorzambet.blogspot.com. Promit ca imi fac timp, in curand, sa spun cateva vorbe despre New York, Texas si saracie. Idei am, timpul imi lipseste.
2008/04/14
Delfinul nu inoata in ciocolata
Asta nu-i cronica de film, ci cronica de viata. Dar incepe cu un film. Madea si Tyler Perry sunt vestiti prin zona. Nu stiu cum se numeste filmul, dar incepe ca toate celelalte pe care le-am vazut cu Madea: cu o drama.
Sotie de mare procuror e data afara din casa dupa 18 ani de casatorie. Data afara din casa se traduce prin lacrimi, tarat pe covor, pumni, totul in fata amantei care a avut timp sa ii daruiasca procurorului doi baieti. Nu te atinge barbatul ani intregi, stii ca are o amanta, iti spune in fata ca nu te vrea si tu stai ca proasta si astepti ziua in care o sa iti daruiasca inca un diamant sau o rochie rosie. Pardon, intre timp scrii un jurnal in care spui ce naspa te simti. Si te trezesti intr-un camion plin cu papuci si rochii si nu stii unde sa te duci.
In film, te duci la Madea care iti taie canapeaua din sufrageria de kilometri patrati cu drujba. In realitate, esti o femeie care nu a stiut niciodata sa ia decizii si nu ai stiut sa renunti la ceea ce nu poti sa ai.
Sotie de procuror nu ma fac. Macar am luat o decizie pe ziua de azi. In rest, e ceata. Toata viata (mai bine de un sfert de secol, sa traiesc la multi ani!)am stiut ce vreau sau, mai bine zis, am stiut sa aleg si nu am regretat nimic. Ca asta mi-e politica: nu regreta, orice s-ar intampla, invata sa mergi mai departe de unde ai ajuns. Acum, ca m-am batut cu pumnii in piept, trebuie sa recunosc ca am imbatranit.
E prima data cand simt ca deciziile mele sunt luate sub presiunea timpului. Parca sta cineva cu un cronometru la urechea mea si numara secundele, zilele, anii. Si pentru prima data mi-e greu sa renunt la ceea ce nu pot sa am. Daca inainte era usor sa cred ca am timp sa am totul, acum stiu ca nu se mai poate. Daca la 7 ani cand am invatat sa citesc stiam sigur ca o sa pot citi toate cartile din lume, iar in liceu aveam o lista clara cu locuri si lucruri pe care vreau sa le vad, acum totul se reduce la valori.
Incet-incet invat ca un delfin batran ca, de exemplu, nu conteaza unde lucrez, atata vreme cat locul se potriveste cu valorile si principiile mele; ca exista mai multe feluri de a raspunde la intrebarea "ce vrei sa te faci cand vei fi mare?". Insa, tot ca un delfin batran, invat sa aleg si sa renunt pentru TOTDEAUNA la locuri, lucruri si oameni. Nu pot citi toate cartile din lume, nu pot vedea tot ceea ce vreau si daca totul s-ar opri aici nu ar fi deloc greu. Dar este.
Scriind toate astea, ma luminez tot ca un delfin, ca nu e greu sa iei decizii, ci e greu sa renunti. Si speri sa poti savura ciocolata cu alune, fara sa te ingrasi. Si e si mai greu cand altii au decis inaintea ta si e prea tarziu sa iei propria ta decizie, chiar daca aceea coincide intr-un fel sau altul cu ceea ce au hotorat ei. Ai asteptat sa fii data afara, cand puteai pleaca demult. Si e si mai greu cand trebuie sa renunti doar pentru ca Pamantul asta e prea mare pentru noi.
Sotie de mare procuror e data afara din casa dupa 18 ani de casatorie. Data afara din casa se traduce prin lacrimi, tarat pe covor, pumni, totul in fata amantei care a avut timp sa ii daruiasca procurorului doi baieti. Nu te atinge barbatul ani intregi, stii ca are o amanta, iti spune in fata ca nu te vrea si tu stai ca proasta si astepti ziua in care o sa iti daruiasca inca un diamant sau o rochie rosie. Pardon, intre timp scrii un jurnal in care spui ce naspa te simti. Si te trezesti intr-un camion plin cu papuci si rochii si nu stii unde sa te duci.
In film, te duci la Madea care iti taie canapeaua din sufrageria de kilometri patrati cu drujba. In realitate, esti o femeie care nu a stiut niciodata sa ia decizii si nu ai stiut sa renunti la ceea ce nu poti sa ai.
Sotie de procuror nu ma fac. Macar am luat o decizie pe ziua de azi. In rest, e ceata. Toata viata (mai bine de un sfert de secol, sa traiesc la multi ani!)am stiut ce vreau sau, mai bine zis, am stiut sa aleg si nu am regretat nimic. Ca asta mi-e politica: nu regreta, orice s-ar intampla, invata sa mergi mai departe de unde ai ajuns. Acum, ca m-am batut cu pumnii in piept, trebuie sa recunosc ca am imbatranit.
E prima data cand simt ca deciziile mele sunt luate sub presiunea timpului. Parca sta cineva cu un cronometru la urechea mea si numara secundele, zilele, anii. Si pentru prima data mi-e greu sa renunt la ceea ce nu pot sa am. Daca inainte era usor sa cred ca am timp sa am totul, acum stiu ca nu se mai poate. Daca la 7 ani cand am invatat sa citesc stiam sigur ca o sa pot citi toate cartile din lume, iar in liceu aveam o lista clara cu locuri si lucruri pe care vreau sa le vad, acum totul se reduce la valori.
Incet-incet invat ca un delfin batran ca, de exemplu, nu conteaza unde lucrez, atata vreme cat locul se potriveste cu valorile si principiile mele; ca exista mai multe feluri de a raspunde la intrebarea "ce vrei sa te faci cand vei fi mare?". Insa, tot ca un delfin batran, invat sa aleg si sa renunt pentru TOTDEAUNA la locuri, lucruri si oameni. Nu pot citi toate cartile din lume, nu pot vedea tot ceea ce vreau si daca totul s-ar opri aici nu ar fi deloc greu. Dar este.
Scriind toate astea, ma luminez tot ca un delfin, ca nu e greu sa iei decizii, ci e greu sa renunti. Si speri sa poti savura ciocolata cu alune, fara sa te ingrasi. Si e si mai greu cand altii au decis inaintea ta si e prea tarziu sa iei propria ta decizie, chiar daca aceea coincide intr-un fel sau altul cu ceea ce au hotorat ei. Ai asteptat sa fii data afara, cand puteai pleaca demult. Si e si mai greu cand trebuie sa renunti doar pentru ca Pamantul asta e prea mare pentru noi.
2008/04/04
Stereolife
7 luni m-am ferit sa cumpar lucruri pe care de obicei le cumparam atunci cand ne stabilim undeva pe mult-mult-mult timp. N-am luat mobila, am doar un pat in camera.
Singurul lucru pe care l-am cumparat e o cutie de plastic pe care o folosesc ca noptiera. Am refuzat sa investesc intr-un spatiu din care parca plecam/am plecat tot a doua zi. Ieri am primit cadou o vaza.
Am luat-o la mine in camera si n-am stiut unde sa o asez. Abia atunci am realizat cat de goala este incaperea si cat de gata de plecare sunt in fiecare moment. In loc sa ma gandesc ce flori sa cumpar pentru vaza, primul gand care mi-a venit in minte a fost: "cum duc eu vaza asta acasa fara sa o sparg?". Azi, am mers si am cumparat flori.
Ieri dimineata: lucram in bucatarie, pentru FRCCF, vorbind romaneste cu Doru si Adi si ascultand Europa FM. Nici nu mi-am dat seama cand am aterizat cu totul in Romania. Am uitat, fara sa fiu constienta ca uit, unde sunt. Mecanic am urcat in camera mea, ca imi trebuia adaptorul pentru laptop. Aici mergea radioul. Si nu era Europa FM. Vocea unui DJ american m-a lovit brusc si m-a adus inapoi in Newark.
Suna ciudat si parca as scrie SF, dar nu stiu cum altfel sa traduc "iluziile emotionale" (multumesc Adi pentru expresie). Si nu se termina aici asa cum am crezut. Imaginatia abia isi facuse incalzirea. M-am intors in bucatarie unde rasunau stirile despre summitul de la Bucuresti. Pe ecran vedeam ferestrele obisnuite de messenger si word, iar in reflexie, acoperisurile caselor din spatele curtii noastre. Pentru o secunda am vazut foarte clar acoperisurile cladirilor care inconjoara statuia lui Matei Corvin din Cluj.
Singurul lucru pe care l-am cumparat e o cutie de plastic pe care o folosesc ca noptiera. Am refuzat sa investesc intr-un spatiu din care parca plecam/am plecat tot a doua zi. Ieri am primit cadou o vaza.
Am luat-o la mine in camera si n-am stiut unde sa o asez. Abia atunci am realizat cat de goala este incaperea si cat de gata de plecare sunt in fiecare moment. In loc sa ma gandesc ce flori sa cumpar pentru vaza, primul gand care mi-a venit in minte a fost: "cum duc eu vaza asta acasa fara sa o sparg?". Azi, am mers si am cumparat flori.
Ieri dimineata: lucram in bucatarie, pentru FRCCF, vorbind romaneste cu Doru si Adi si ascultand Europa FM. Nici nu mi-am dat seama cand am aterizat cu totul in Romania. Am uitat, fara sa fiu constienta ca uit, unde sunt. Mecanic am urcat in camera mea, ca imi trebuia adaptorul pentru laptop. Aici mergea radioul. Si nu era Europa FM. Vocea unui DJ american m-a lovit brusc si m-a adus inapoi in Newark.
Suna ciudat si parca as scrie SF, dar nu stiu cum altfel sa traduc "iluziile emotionale" (multumesc Adi pentru expresie). Si nu se termina aici asa cum am crezut. Imaginatia abia isi facuse incalzirea. M-am intors in bucatarie unde rasunau stirile despre summitul de la Bucuresti. Pe ecran vedeam ferestrele obisnuite de messenger si word, iar in reflexie, acoperisurile caselor din spatele curtii noastre. Pentru o secunda am vazut foarte clar acoperisurile cladirilor care inconjoara statuia lui Matei Corvin din Cluj.
2008/04/03
Cum se naste un cercetator
In seara asta ar fi trebuit sa va vorbesc despre orasul care nu doarme niciodata, despre cum e sa vezi lumea de pe Statuia Libertatii si alte bla-bla-uri. Ghinion. Cum eu trebuie sa mai astept cateva saptamani sa ajung la New York si voi trebuie sa mai asteptati pana va scriu eu despre orasul ala. Am cumparat biletele de autobuz, totul a fost planuit perfect, doar ca... nu, nu a fost cutremur si nici nu am adormit dimineata si nici NY-ul nu a disparut de pe fata planetei.
Nu o sa ii inteleg niciodata (cred) pe studentii de aici (SUA) care scriu cu anii la o lucrare de diploma si o trateaza de parca ar candida la premiul Nobel cu ea. Nu zic ca ce am facut noi sau majoritatea dintre noi cu lucrarile noastre finale e ceva sanatos, da' ce fac ei nici pe atat. Se omoara un an sau mai multi citind, rozand articole. Isi inchid telefoanele, mananca junk food, se ascund in biblioteca pe unde nici nu te gandesti, isi consuma pauzele si week-endurile gandindu-se intens la ce perspectiva sa dea paragrafului X de la pagina Y, contribuie la incalzirea globala cu calculatoarele deschise nonstop, se simt vinovati daca petrec o ora cu cei mai buni prieteni... exagerez acum si ii cam transform pe toti in pustnici, da' nu pricep. Abia astept sa citesc o lucrare de a lor, sa vad ce poate iesi din atata investitie de timp, energie, transpiratie, amperi, volti, maioneza, hartie, cafea, farfurii de hartie, zahar, bilete de autobuz pentru New York etc.
Nota de subsol: Nu pot sa cred ca o tocilara ca mine a scris un articol ca asta.
Nu o sa ii inteleg niciodata (cred) pe studentii de aici (SUA) care scriu cu anii la o lucrare de diploma si o trateaza de parca ar candida la premiul Nobel cu ea. Nu zic ca ce am facut noi sau majoritatea dintre noi cu lucrarile noastre finale e ceva sanatos, da' ce fac ei nici pe atat. Se omoara un an sau mai multi citind, rozand articole. Isi inchid telefoanele, mananca junk food, se ascund in biblioteca pe unde nici nu te gandesti, isi consuma pauzele si week-endurile gandindu-se intens la ce perspectiva sa dea paragrafului X de la pagina Y, contribuie la incalzirea globala cu calculatoarele deschise nonstop, se simt vinovati daca petrec o ora cu cei mai buni prieteni... exagerez acum si ii cam transform pe toti in pustnici, da' nu pricep. Abia astept sa citesc o lucrare de a lor, sa vad ce poate iesi din atata investitie de timp, energie, transpiratie, amperi, volti, maioneza, hartie, cafea, farfurii de hartie, zahar, bilete de autobuz pentru New York etc.
Nota de subsol: Nu pot sa cred ca o tocilara ca mine a scris un articol ca asta.
2008/03/07
Palma primita de la von Trier
Azi am aflat ca sunt un CD. Nu un compact disc, ci "conscientiousness" si "dominance": alt test de personalitate facut la un alt curs despre leadership. Cu alte cuvinte ador detaliile, am standarde inalte, sunt analitica si in acelasi timp imi plac provocarile si iau repede o decizie si nu o regret. Si... sunt dura. Partea cu "dura" a fost cel mai greu de inghitit. Dar nu despre teste de personalitate vreau sa vorbesc, ci despre Lars von Trier, dar CD-ul asta are legatura cu filmele lui.
Lars von Trier ma enerveaza in contextul meu de CD. Ma "macina" cu ideile lui, ma face sa gandesc si sa rasucesc totul pana ametesc si ma pune in situatia penibila ca nu stiu ce decizie as lua daca as fi in pielea personajelor lui. Nu sunt reguli clare, detaliile nu ma ajuta, standardele etice sunt incalcate de oameni superetici pe care nu ii poti cobori de pe piedestal nici daca (s-)au ucis/prostituat/razbunat.
Am vazut pana acum Dancer in the Dark, Breaking the Waves si Dogville: 3 personaje feminine, cele mai inocente si pacatoase fiinte, daca ar fi sa le traduc in limba religioasa in care am crescut si mi-am format caracterul. Fiecare film e o mare provocare pentru "cutia" mea etica. Finalul fiecaruia dintre ele ma scoate din aceasta cutie si ma paraseste intr-o lume in care imi fuge pamantul de sub picioare. Si ma scoate din sarite. Si nu pentru ca am citit basme in copilarie, unde totul era in alb si negru, bun si rau, iar acum nu ma pot obisnui cu griurile. Ba dimpotriva, le-am urat, in masura in care pot uri eu ceva sau pe cineva. Nu puteam crede ca printii sunt perfecti si ma enervau ca erau predictibile.
Von Trier nu creeaza griuri, ci coloreaza lumea ducandu-si personajele in mod constant din punctul alb catre punctul negru. Si la final, tot nu stii unde sa le plasezi si le vad in fata ochilor cum fug de la un capat al spectrului la celalalt si nu se opresc si parca ar fugi pe neuronii mei. Si nu le pot opri.
Dar il ador pe Trier, in masura in care pot sa ador pe cineva sau ideile cuiva. De ce? Sunt doua tipuri de filme/carti/oameni care ma incanta. Primul tip sapa in minte/mine si imi articuleaza ideile si sentimentele. Cu alte cuvinte, nu descopera nimic nou in mine, ci doar face curat si ma aranjeaza pe dinautru. Clarifica. Al doilea tip rascoleste totul si aduce ceva nou la care nu m-am gandit niciodata sau ceva ce nu am simtit niciodata. Zdruncina. Filmele lui Trier sunt in categoria a doua.
P.S. Din motive tehnice greu de explicat si de inteles, a trebuit sa vad finalul de la Dogville in spaniola, pe youtube. Imaginati-va ca urmariti filmul cu sufletul la gura 2 ore si 49 de minute si, cand mai sunt 3 minute, se opreste: la cea mai interesanta parte in care inca speram ca inocenta va triumfa. Bineinteles ca nu se intampla asa. Nu in cazul lui Trier. Dar imi place cum imi toaca nervii de fiecare data si ma lasa, pana aproape in ultimul moment, sa cred ca imi va da dreptate.
Lars von Trier ma enerveaza in contextul meu de CD. Ma "macina" cu ideile lui, ma face sa gandesc si sa rasucesc totul pana ametesc si ma pune in situatia penibila ca nu stiu ce decizie as lua daca as fi in pielea personajelor lui. Nu sunt reguli clare, detaliile nu ma ajuta, standardele etice sunt incalcate de oameni superetici pe care nu ii poti cobori de pe piedestal nici daca (s-)au ucis/prostituat/razbunat.
Am vazut pana acum Dancer in the Dark, Breaking the Waves si Dogville: 3 personaje feminine, cele mai inocente si pacatoase fiinte, daca ar fi sa le traduc in limba religioasa in care am crescut si mi-am format caracterul. Fiecare film e o mare provocare pentru "cutia" mea etica. Finalul fiecaruia dintre ele ma scoate din aceasta cutie si ma paraseste intr-o lume in care imi fuge pamantul de sub picioare. Si ma scoate din sarite. Si nu pentru ca am citit basme in copilarie, unde totul era in alb si negru, bun si rau, iar acum nu ma pot obisnui cu griurile. Ba dimpotriva, le-am urat, in masura in care pot uri eu ceva sau pe cineva. Nu puteam crede ca printii sunt perfecti si ma enervau ca erau predictibile.
Von Trier nu creeaza griuri, ci coloreaza lumea ducandu-si personajele in mod constant din punctul alb catre punctul negru. Si la final, tot nu stii unde sa le plasezi si le vad in fata ochilor cum fug de la un capat al spectrului la celalalt si nu se opresc si parca ar fugi pe neuronii mei. Si nu le pot opri.
Dar il ador pe Trier, in masura in care pot sa ador pe cineva sau ideile cuiva. De ce? Sunt doua tipuri de filme/carti/oameni care ma incanta. Primul tip sapa in minte/mine si imi articuleaza ideile si sentimentele. Cu alte cuvinte, nu descopera nimic nou in mine, ci doar face curat si ma aranjeaza pe dinautru. Clarifica. Al doilea tip rascoleste totul si aduce ceva nou la care nu m-am gandit niciodata sau ceva ce nu am simtit niciodata. Zdruncina. Filmele lui Trier sunt in categoria a doua.
P.S. Din motive tehnice greu de explicat si de inteles, a trebuit sa vad finalul de la Dogville in spaniola, pe youtube. Imaginati-va ca urmariti filmul cu sufletul la gura 2 ore si 49 de minute si, cand mai sunt 3 minute, se opreste: la cea mai interesanta parte in care inca speram ca inocenta va triumfa. Bineinteles ca nu se intampla asa. Nu in cazul lui Trier. Dar imi place cum imi toaca nervii de fiecare data si ma lasa, pana aproape in ultimul moment, sa cred ca imi va da dreptate.
2008/02/23
Washington nu seamana cu Washington
Asa cum monumentul George Washington nu seamana cu presedintele cu acelasi nume, asa nici orasul capitala nu seamana cu ce mi-am imaginat eu, iar Casa Alba nu se impune cum se impun Statele Unite peste tot in lume.
Nu sunt dezamagita, ci uimita. Orasul e foarte decent, cladirile sunt rational-impunatoare, gri, albe si verzi, strazile nici mari, nici mici. O capitala foarte linistita, dar cu vant puternic. Asa am gasit Washingtonul acum doua saptamani.
Am vazut o gramada de monumente ridicate in memoria unora si a altora si am inteles cat sunt de disperati americanii sa isi creeze o istorie, sa umple mii de ani pe care noi toti ceilalti ii avem inaintea lor. Am calcat pe visul infipt in piatra a lui Martin Luther King. Am urcat in decentul Washington Monument si nu a fost ca pe Notre Dame: priveliste frumoasa, dar geamuri mici inghesuite intr-un monument pe care il vizitezi din lift. Am vazut elicopterul presedintelui, cu presedintele in el, aterizand la Casa Alba. Cica am fost o norocoasa, dar m-am extaziat din politete si am facut 3 poze. Am zarit cumva, printre "aparatori" si gardul negru, Casa Alba si nu mi s-a parut prea mare si nici prea alba. Si, dintr-o lume prea normala pentru insemnatatea locului, la 20 de metri de palatul presedintelui american, se aflau gherete ca cele din piata Marasti, care vindeau tricouri cu FBI, I love Washington si Barack Obama (probabil viitorul locatar al Casei) si covrigi calzi pentru lobbyistii flamanzi.
In aceeasi decenta si nimic superfantastic, am vazut schelete de dinozaur, diamantul Hope si... Van Gogh si Toulouse Lautrec. Nu vreau sa fac pe intelectuala sofisticata, dar autoportretul lui Van Gogh si alte cateva bucati impresioniste si expresioniste, alaturi de trei piese Brancusi sunt lucrurile in fata carora am inceput sa tremur in Washington. Poate sunt prea europeana si nu apreciez elicopterul nou-nout a lui Bush si imi plac lucrurile prafuite, dar chiar cred, acum, in acest moment (ma repet, ca sa subliniez ca poate maine o sa gandesc altfel), ca Washington e tare si mare pentru colectia impresionanta de "informatie" adunata in muzeele sale. Aaaaaa... si mi-au mai placut avioanele si chiar as vrea sa inteleg in detaliu cum e posibil sa zboare.
Si mi-ar mai placea sa vad in Washington, dar nu stiu daca o sa am ocazia, multimea de politicieni si lobbyisti si inalti functionari de stat inchisi in cladirile alea gri si albe. Cred ca asta ar fi palpitant. In rest, multa decenta, liniste, copaci, iarba verde, statui uriase si memoriale, copii de temple grecesti.
P.S. La Casa Alba, as tremura doar daca as fi presedintele SUA. Si pentru ca am gandit asa, m-am ales cu o gripa americana care ma macina de doua saptamani. :)) Am trait sa o traiesc si pe asta.
P.S. bis Imi dau seama ca nu v-am spus cum imi imaginam eu capitala americana. Nu conteaza, dar oricum nu seamana cu ce v-am descris mai sus. Asa cum nu conteaza cum arata George Washington, ca pana la urma tot o coloana patrata au trantit.
2008/02/04
Azi l-am vazut pe sot!
Da, azi a fost din nou o zi politica si sportiva in State. Candidatii alearga ca nebunii dintr-un stat intr-altul, iar seara si-o petrec, ca toti americanii, in fata televizorului pentru SuperBowl.
Barack Obama a fost azi in Wilmington. L-am vazut. Si asta dupa ce am cautat un loc de parcare mai bine de o ora, am stat la coada ca sa intram in piata o alta ora, dar a meritat. De ce? 1. am ajuns foarte aproape de el - am vrut sa ii vad mutra, cat mai indeaproape, inainte sa urce pe scena; inainte sa isi ia fata de politician si sa gesticuleze si sa vorbeasca despre subiectele obisnuite (vi le-a insirat Adi intr-un comentariu); 2. mi-a placut discursul lui, desi sotia lui e o mai buna vorbitoare decat el.
Cum mi s-a parut? Extrem de natural, destept si cred ca ar putea schimba imaginea Statelor Unite in lume. M-a cam intristat cand l-am auzit ca el ar dori ca banii pe care ii da America pe razboi sa fie folositi pentru afaceri interne (ca educatia copiilor), pentru ca eu speram ca o sa mareasca fondurile destinate combaterii saraciei la nivel mondial... dar a fost foarte inteligent (de parca ar fi stiut ca sunt acolo) si a zis imediat ca banii, in opinia lui, ar trebui sa se intoarca in State pentru a educa o populatie care poate sa ajute lumea intr-altfel, cum ar fi actiunile de voluntariat sau evenimente caritabile.
Sper sa castige. Asa cum au castigat azi, in mod miraculos, the Giants. Am decis intr-un minut sa fiu fanul lor si au castigat in mod surprinzator. Daca stiam ca e ceva iesit din comun ca superbowl-ul sa nu fie luat de the Patriots as fi cautat o casa de pariuri si as fi facut bani multi-multi. Aberez si asta pentru ca nu am inteles aproape nimic din regulile fotbalului american, dar au fost misto unele reclame din multele pauze publicitare, iar americanii, colegii mei, au simtul umorului bine dezvoltat. Asa ca am ras mult.
Si mi-au mai placut impresiile luate la cald castigatorilor... Fotbalistii lor nu sunt mai breji decat fotbalistii nostri. Discursul lor nu trece de nivelul unui discurs de pustan de liceu.
Barack Obama a fost azi in Wilmington. L-am vazut. Si asta dupa ce am cautat un loc de parcare mai bine de o ora, am stat la coada ca sa intram in piata o alta ora, dar a meritat. De ce? 1. am ajuns foarte aproape de el - am vrut sa ii vad mutra, cat mai indeaproape, inainte sa urce pe scena; inainte sa isi ia fata de politician si sa gesticuleze si sa vorbeasca despre subiectele obisnuite (vi le-a insirat Adi intr-un comentariu); 2. mi-a placut discursul lui, desi sotia lui e o mai buna vorbitoare decat el.
Cum mi s-a parut? Extrem de natural, destept si cred ca ar putea schimba imaginea Statelor Unite in lume. M-a cam intristat cand l-am auzit ca el ar dori ca banii pe care ii da America pe razboi sa fie folositi pentru afaceri interne (ca educatia copiilor), pentru ca eu speram ca o sa mareasca fondurile destinate combaterii saraciei la nivel mondial... dar a fost foarte inteligent (de parca ar fi stiut ca sunt acolo) si a zis imediat ca banii, in opinia lui, ar trebui sa se intoarca in State pentru a educa o populatie care poate sa ajute lumea intr-altfel, cum ar fi actiunile de voluntariat sau evenimente caritabile.
Sper sa castige. Asa cum au castigat azi, in mod miraculos, the Giants. Am decis intr-un minut sa fiu fanul lor si au castigat in mod surprinzator. Daca stiam ca e ceva iesit din comun ca superbowl-ul sa nu fie luat de the Patriots as fi cautat o casa de pariuri si as fi facut bani multi-multi. Aberez si asta pentru ca nu am inteles aproape nimic din regulile fotbalului american, dar au fost misto unele reclame din multele pauze publicitare, iar americanii, colegii mei, au simtul umorului bine dezvoltat. Asa ca am ras mult.
Si mi-au mai placut impresiile luate la cald castigatorilor... Fotbalistii lor nu sunt mai breji decat fotbalistii nostri. Discursul lor nu trece de nivelul unui discurs de pustan de liceu.
2008/02/01
Cu sotia inainte!
Daca s-ar fi intamplat in Romania ce am vazut eu azi (31 ianuarie 2008), sincer nu stiu cum ar fi reactionat lumea. Prima data am vrut sa spun ca babele ar fi scuipat in san, iar intelectualii s-ar fi cotit pe la colturi.
De fapt, nu stiu cum ar fi reactionat lumea, daca, sa zicem, la Teatrul National din Cluj ar fi aparut sotia unui candidat la presedintie ca sa tina un discurs. S-ar fi dus lumea care e din afara partidului sa o vada? Ar fi dansat si aplaudat fara sa fie "incitati" sau "manipulati"? Le-ar fi placut R&B-ul? Le-ar fi placut fetita de un an care spune corect Barack Obama (sau oricare ar fi fost numele candidatului) si lucreaza ca voluntara in biroul electoral din Delaware/Cluj? Ar fi fost impresionati de discursul simplu, coerent si extrem de inteligent al sotiei? Ar fi ras la glumele ei? Habar nu am.
M-am dus destul de sceptica in Wilmington, sa o vad pe Michelle Obama, dar m-am dus din curiozitate. Am zis hai sa vedem ce e asa de extraordinar. Si dupa ce am ras si facut misto in gand de americanii care se inghesuiau sa ia abtibilde si insigne cu Obama si care s-au apucat sa danseze R&B inainte de inceputul discursului, mi-am schimbat total punctul de vedere. Am asistat la cel mai bun discurs politic din viata mea. Pe la sfarsitul lui, ma gandeam deja, ca poate ar fi bine sa intru si eu in politica si imi venea sa merg sa votez cu Obama chiar in urmatoarele 5 minute (aproape ca am uitat ca nu am dreptul sa votez aici:D).
De ce a fost cel mai bun? 1. Nu e tinut de candidat. 2. A fost simplu ca limbaj, coerent, extrem de bine organizat. 3. A fost original. 4. Femeia a vorbit 30 de minute fara sa aiba cea mai mica balbaiala, cel mai mic trac. 5. A curs perfect. 6. A cuprins tot electoratul posibil si toate problemele actuale ale Americii trecand de la un subiect la altul, fara sa mi se para ca trece de la animale la frisca. 7. A fost destul de personal. 8. Nu a atacat nici un contracandidat. 9. Nu mi-a spus ca sunt cei mai buni, dar m-a facut sa cred asta. 10. Nu mi-a promis lapte si miere, ci doar munca. 11. Mi-a spus sa nu ma bazez prea mult pe ei, ci mai degraba pe mine. 12. A fost energizant. 13. A fost atat de bine regizat, ca nici nu mi-am dat seama daca a fost regizat sau nu. 14. I-a facut pe toti sa dea din cap in semn de aprobare, pe negresele batrane sa zica "yeah" tot din 5 in 5 minute, iar pe domnii albi de 40 de ani "Yes, that's right". Cu alte cuvinte, oamenii s-au recunoscut in discurs si au inceput sa comunice cu femeia din fata lor uitand complet de ce e in jur si unde se afla. Si lista poate continua... ca discursul a avut tot ce ii trebuie. Iar cu o nevasta ca asta nu imi fac griji nici pentru sot, nici pentru America.
Aici aveti un discurs similar, dar nu se compara cu cel LIVE.
De fapt, nu stiu cum ar fi reactionat lumea, daca, sa zicem, la Teatrul National din Cluj ar fi aparut sotia unui candidat la presedintie ca sa tina un discurs. S-ar fi dus lumea care e din afara partidului sa o vada? Ar fi dansat si aplaudat fara sa fie "incitati" sau "manipulati"? Le-ar fi placut R&B-ul? Le-ar fi placut fetita de un an care spune corect Barack Obama (sau oricare ar fi fost numele candidatului) si lucreaza ca voluntara in biroul electoral din Delaware/Cluj? Ar fi fost impresionati de discursul simplu, coerent si extrem de inteligent al sotiei? Ar fi ras la glumele ei? Habar nu am.
M-am dus destul de sceptica in Wilmington, sa o vad pe Michelle Obama, dar m-am dus din curiozitate. Am zis hai sa vedem ce e asa de extraordinar. Si dupa ce am ras si facut misto in gand de americanii care se inghesuiau sa ia abtibilde si insigne cu Obama si care s-au apucat sa danseze R&B inainte de inceputul discursului, mi-am schimbat total punctul de vedere. Am asistat la cel mai bun discurs politic din viata mea. Pe la sfarsitul lui, ma gandeam deja, ca poate ar fi bine sa intru si eu in politica si imi venea sa merg sa votez cu Obama chiar in urmatoarele 5 minute (aproape ca am uitat ca nu am dreptul sa votez aici:D).
De ce a fost cel mai bun? 1. Nu e tinut de candidat. 2. A fost simplu ca limbaj, coerent, extrem de bine organizat. 3. A fost original. 4. Femeia a vorbit 30 de minute fara sa aiba cea mai mica balbaiala, cel mai mic trac. 5. A curs perfect. 6. A cuprins tot electoratul posibil si toate problemele actuale ale Americii trecand de la un subiect la altul, fara sa mi se para ca trece de la animale la frisca. 7. A fost destul de personal. 8. Nu a atacat nici un contracandidat. 9. Nu mi-a spus ca sunt cei mai buni, dar m-a facut sa cred asta. 10. Nu mi-a promis lapte si miere, ci doar munca. 11. Mi-a spus sa nu ma bazez prea mult pe ei, ci mai degraba pe mine. 12. A fost energizant. 13. A fost atat de bine regizat, ca nici nu mi-am dat seama daca a fost regizat sau nu. 14. I-a facut pe toti sa dea din cap in semn de aprobare, pe negresele batrane sa zica "yeah" tot din 5 in 5 minute, iar pe domnii albi de 40 de ani "Yes, that's right". Cu alte cuvinte, oamenii s-au recunoscut in discurs si au inceput sa comunice cu femeia din fata lor uitand complet de ce e in jur si unde se afla. Si lista poate continua... ca discursul a avut tot ce ii trebuie. Iar cu o nevasta ca asta nu imi fac griji nici pentru sot, nici pentru America.
Aici aveti un discurs similar, dar nu se compara cu cel LIVE.
Vreau sa vin in State cu vaporul
De ce? Pentru ca sa vad si eu ca tot omul Statuia Libertatii si visul american. Sa ajungi in America nu e ca in filme. M-a deceptionat prima data cand am ajuns aici, m-a deceptionat si a doua oara, mai ales ca ajungeam de aceasta data in New York. Poate fi chiar deprimant.
Zburand deasupra New York-ului am cautat Statuia. Nu am vazut-o, dar macar am avut o priveliste frumoasa, intr-o zi insorita. Dar aici s-a oprit toata partea frumoasa. Te dai jos din avion. Nu mai vezi nimic. Treci printr-un tub, din tub in tunel, iar din tunel intr-o hala imensa cu mocheta cenusie, fara ferestre, undeva la subsolul aeroportului. Aici, nefiind cetatean sau rezident SUA, trebuie sa astepti (dupa multe-multe ore de zburat) la cea mai lunga coada. Si asteptatul nu ar fi o problema, daca nu ai vedea pe banca din spatele tau trei tinere din Mexic care plang. Nu pot trece de ghisee (sunt "undocumented persons") si nici nu se pot intoarce la avion si de acolo in Mexic. Asteapta. Ii intreb pe colegii americani ce o sa se intample cu ele. Si ei imi raspund, glumind: "de obicei, ii impusca".
Dupa ce ti se iau amprentele si ti se face poza cu webcamul si ti se pun intrebari la care trebuie sa raspunzi rapid si sigur pe tine treci la bagaje. Astepti sa iti aterizeze bagajul pe un "carusel" din inox, cam vechi. Dupa o juma de ora in care incerci sa iti identifici geanta, care nu mai e cum o stiai, te indrepti spre vama unde zambesti frumos si speri ca nu pari "suspect". Iesi de aici in sfarsit la... aer! Nu, nu mai e soare si chiar daca ar fi este imposibil sa vezi ceva. Esti la demisolul unei parcari gigante, intr-un terminal imens, dintr-un aeroport grandios facut din betoane si otel. E deja intuneric, parcarile sunt intunecoase, reci. Incerci sa vezi cerul american. E imposibil. Deasupra ta ai betonul care parca sta sa cada: e patat, rupt pe alocuri si cam nefinisat.
Opriti avionul! Vreau sa cobor si sa iau vaporul! Calatoresti multe zile, dar poti dormi si poti ajunge odihnit. Esti sub cerul liber. Sigur prinzi Statuia Libertatii si orizontul american. Si cand te dai jos poti sa spui ca ai pus piciorul pe pamant american si nu simti ca ai intrat in pamantul american, la subsolul unui aeroport de unde nu se stie daca mai iesi.
Zburand deasupra New York-ului am cautat Statuia. Nu am vazut-o, dar macar am avut o priveliste frumoasa, intr-o zi insorita. Dar aici s-a oprit toata partea frumoasa. Te dai jos din avion. Nu mai vezi nimic. Treci printr-un tub, din tub in tunel, iar din tunel intr-o hala imensa cu mocheta cenusie, fara ferestre, undeva la subsolul aeroportului. Aici, nefiind cetatean sau rezident SUA, trebuie sa astepti (dupa multe-multe ore de zburat) la cea mai lunga coada. Si asteptatul nu ar fi o problema, daca nu ai vedea pe banca din spatele tau trei tinere din Mexic care plang. Nu pot trece de ghisee (sunt "undocumented persons") si nici nu se pot intoarce la avion si de acolo in Mexic. Asteapta. Ii intreb pe colegii americani ce o sa se intample cu ele. Si ei imi raspund, glumind: "de obicei, ii impusca".
Dupa ce ti se iau amprentele si ti se face poza cu webcamul si ti se pun intrebari la care trebuie sa raspunzi rapid si sigur pe tine treci la bagaje. Astepti sa iti aterizeze bagajul pe un "carusel" din inox, cam vechi. Dupa o juma de ora in care incerci sa iti identifici geanta, care nu mai e cum o stiai, te indrepti spre vama unde zambesti frumos si speri ca nu pari "suspect". Iesi de aici in sfarsit la... aer! Nu, nu mai e soare si chiar daca ar fi este imposibil sa vezi ceva. Esti la demisolul unei parcari gigante, intr-un terminal imens, dintr-un aeroport grandios facut din betoane si otel. E deja intuneric, parcarile sunt intunecoase, reci. Incerci sa vezi cerul american. E imposibil. Deasupra ta ai betonul care parca sta sa cada: e patat, rupt pe alocuri si cam nefinisat.
Opriti avionul! Vreau sa cobor si sa iau vaporul! Calatoresti multe zile, dar poti dormi si poti ajunge odihnit. Esti sub cerul liber. Sigur prinzi Statuia Libertatii si orizontul american. Si cand te dai jos poti sa spui ca ai pus piciorul pe pamant american si nu simti ca ai intrat in pamantul american, la subsolul unui aeroport de unde nu se stie daca mai iesi.
2008/01/07
Streets of Philadelphia
Ce o sa scriu mai jos nu are nici o legatura cu melodia lui Springsteen, dar mi-a placut titlul. Daca Springsteen se plimba pe strazile din Philadelphia neregasindu-se pe sine... eu pur si simplu m-am plimbat intr-un mod extrem de netru. Imi pare rau, dar nu ma pot entuziasma ca orice turist. La mine totul functioneaza cu efect intarziat. O sa imi dau seama ca e un lucru minunat abia peste cativa ani (v-am zis ca am probleme cu prezentul). Dar sa ne intoarcem la strazile din Philadelphia.
Dincolo de Main Line si inca departe de downtown
O sa sar peste faptul ca am vazut prima data Philadelphia din avion, cand am zburat cam o jumatate de ora deasupra orasului stand la coada la aterizare. Atunci mi s-a parut doar mare, pentru ca doar atat am putut vedea de acolo de sus. M-am apropiat cu adevarat de Philadelphia abia de Craciun. Atunci am ajuns intr-unul din cartierele orasului. Am trecut granita suburbiilor si am urmat the Main Line care te duce direct in downtown. Doar ca ne-am oprit pentru cina la unul din prietenii mei de aici. Cartierele sunt situate pe mici dealuri, iar cladirile cresc progresiv pe masura ce te apropii de centrul orasului. Aici, in acest cartier (imi pare rau, dar am uitat numele comunitatii) ai casele obisnuite cu parter si etaj, lipite unele de altele, din caramida rosie si geamuri albe. Sunt cartiere in care nu vrei sa stii ce se petrece noaptea si traiul modest si neutralitatea te tin in siguranta dincolo de usa casei tale.
Main Line-ul e, asa cum va inchipuiti, strada principala cu chirii mari si magazine destul de scumpe. Nu e nu stiu ce ca si arhitectura sau stil de viata: cladirile in zona in care am fost nu depaseau trei etaje si nu vezi nimic din ceea ce mie imi place sa numesc Europa sofisticata. Nu vezi lux si nu vezi nici bun gust. Sau ceea ce e aici bun gust e mult prea normal si degajat ca sa nu il consideram kitsch sau ieftin in Europa. Cu toate acestea, Main Line e speciala pentru ca te pune in legatura in mod direct cu centrul orasului, acolo unde am ajuns abia azi - 6 ianuarie.
Philadelphia - gloria expirata
Am iesit de pe autostrada care leaga Delaware de "Phili" si am coborat spre centrul istoric al orasului care incepe pe o strada ...76 (totul in acea zona poarta un numar care e legat de gloriosul moment al declaratiei de independenta din 1776). Am parcat in centrul pentru vizitatori si am purces la a gasi o harta si a primi cateva sfaturi bune pentru turisti. Am dat peste un chinez care ni s-a prezentat asa: "born in Phili made in China". A fost primul asiatic pe care l-am putut intelege perfect, cu un aer american, extrem de relaxat. Ca si turist european te astepti sa gasesti la aceste ghisee de informatii doamne aratoase care iti vorbesc profesionist, cu gatul infasurat in esarfe colorate cu gust. Copilul asta nu avea mai mult de 25 de ani, zambea nonstop, facea glume reusite si purta pe el o haina rosie-rosie careia ii lipsea un nasture (cat neprofesionalism!). In concluzie, ne-a dat ponturi pe gratis si ne-a facut sa iesim zambind din acel loc cu trei harti in mana si cu siguranta ca e imposibil sa ne ratacim printre "patratele" extrem de riguros numerotate.
Primul lucru pe care l-am vazut (gratis ca e luna ianuarie!) a fost Liberty Bell - un clopot pe care l-au tras atunci cand si-au castigat independenta de sub coroana britanica, clopot care acum nu mai functioneaza, fiind crapat exact pe la mijloc, dar care sta intr-un muzeu care nu iti spune nimic, ci doar se joaca cu o gramada de cuvinte frumoase ca libertate, drepturi, egalitate si a fost vizitat de ditamai Nelson Mandela si Dalai Lama.
Dupa ce ne-am invartit printre cladirile vechi (hooo... secolul 18, nu coborati prea jos in timp si nu va ganditi la antichitati ca suntem in State!!!!!), am hotarat sa ne punem la coada sa intram in Independence Hall - o cladire care are jumatate din inaltimea UBB si doar 10% din maretia fatadei tribunalului din Cluj. Ghidul nostru era un barbat care vorbea "dramatic", purta o uniforma ca de cercetas, avea plete ca un indian, era creol ca un mexican, purta ochelari si cred ca a iesit de curand din spital dupa un atac cerebral sau ceva asemanator care te face sa te misti cu tot corpul, cand vrei sa iti intorci doar capul spre stanga sau dreapta. Ne-a pus sa ne scoatem guma din gura, sa ne inchidem telefoanele si ne-a avertizat ca nu o sa avem vreme de sedinte foto in interiorul cladirii. In total, am vizitat 3 incaperi: prima - cea in care se tineau procesele; a doua - cea in care au stat marii parinti ai SUA si au elaborat declaratia de independenta; a treia - un salon imens de banchete, dar in care ni s-a spus ca au murit multi soldati americani in timpul razboiului de independenta. In tot acest timp, ghidul nostru si-a spus poezia istorica, a imitat cel putin doi dintre oamenii politici ai secolului 18 cu citate memorabile, ne-a luminat cu lanterna soarele de pe scaunul in care a sezut Lincoln si ne-a spus ca nu toata mobila e originala. Inca incerc sa imi imaginez ce ar fi facut daca lanterna de buzunar nu s-ar fi aprins la loviturile sale... cum ne-ar fi aratat soarele natiunii??? Nu stiu daca ar fi reusit sa improvizeze ceva. Cu toate acestea, m-am simtit bine, ca si cum as fi "calcat" pe istorie si inca ma gandesc la parintii natiunii, la cat de greu le-a fost sa scrie la lumina lumanarii si sa indure caldura din camera care la acea vreme nu avea aer conditionat!
Philadelphia - greu de inteles
De aici am pornit spre China town pentru un pranz ieftin si bun. Am trecut de la strada 6, la strada 7, la strada 8 (daca s-ar fi incurcat la numaratoare cand au pus placutele???)... si tot asa pana am dat de poarta super colorata, de scrisul in chineza, de miros de pranz, de multi asiatici, de stradute aglomerate, de magazine cu haine foarte ieftine si atarnate ca in Piata Marasti, de cladiri destul de joase si murdare. Am cautat un restaurant pentru aproximativ 10 minute! Erau o gramada, dar toate pareau mici si nu tocmai curate. Inchipuiti-va cel mai jalnic fast-food din Cluj si tot nu cred ca o sa aveti o imagine destul de buna pentru restaurantul in care am poposit. Cred ca singura problema e ca aceste mici restaurante, care la noi abia apar si au inca aerul de nou, au fost deschise cam prin anii '60-'70 si nimeni nu si-a dat interesul sa refaca sau sa adauge ceva: scaune mici, oglinzi vechi, mobila roz-mov, uniforme albe si galagie multa. Mancarea a fost perfecta, desi prima farfurie a trebuit returnata, pentru ca in loc de "chicken" micul asiatic a inteles... numai el stie ce a inteles si numai el stie ce era in farfurie, dar pui sigur nu era! Am incercat sa mananc cu betisoare, dar m-am lasat pagubasa spre incantarea tuturor asiaticilor galagiosi din jur care purtau conversatii normale pe tonuri cam ridicate pentru mine. Mai spun doar atat: acest mic restaurant a fost primul restaurant din State in care nu am putut folosi cardul.
Antichitati de secol op'sprezece si anii '50
Dupa ce am trecut de Washington Square si de Drumul cu Bijuterii (era duminica si toate vitrinele erau goale, magazinele fiind inchise: asa ca nici urma de diamante sau de evrei), ne-am ratacit un pic pe strazile care duceau la Antique Row - strada cea mai veche din oras, care acum e plina de magazine cu "antichitati". Am intrat in vreo 3 magazine: unul vindea suveniruri in spiritul anilor 50 cu mari actrite si actori, altul vindea mobila de diferite "etnii", iar celalalt - felicitari si caiete sofisticate cu elastice si dantelute colorate in roz, verde pal si alb.
Admirand casele de inceput de secol 20 cu doar 2 etaje, din caramida rosie si ferestre albe, negre si verzi, apoi cladirile inalte aflate in paragina, zgarie norii din zona noua a orasului, ne-am intors la centrul turistic sa cumparam rapid cateva amintiri despre ceea ce a fost candva Philadelphia - marea capitala, ce a trait marele moment al SUA care nu a fost in 4 iulie, ci in 2 iulie - proclamarea independentei.
Drumul spre New Jersey
Pentru ca am iesit din parcare pe strada numarul 5, si nu pe 6, am fost nevoite sa pornim spre New Jersey, pe faimosul pod Benjamin Franklin: extrem de albastru si extrem de lung si lat, cu vederi minunate spre faimoasele cladiri inalte si luminate din Philadelphia (cum numai in filme si in cartile postale poti vedea!). Pe acest pod, mi-am adus aminte de Godfather, partea intai: Al Pacino ii intreaba pe cei doi pe care urma sa ii omoare - "Are we going to New Jersey?"; cei doi raspund - "Maybe" si soferul intoarce brusc masina si o pune pe contrasens, pe un pod asemanator. Noi nu am reusit sa facem asta, ca in mijlocul drumului era un mini zid de beton, asa ca a trebuit sa traversam Delaware River, sa tragem pe dreapta, sa ne cautam autostrada si sa ne intoarcem pe acelasi pod pentru EXIT.
P.S. Streets of Philadelphia va urma... filmarile continua la urmatoarea vizita.
Dincolo de Main Line si inca departe de downtown
O sa sar peste faptul ca am vazut prima data Philadelphia din avion, cand am zburat cam o jumatate de ora deasupra orasului stand la coada la aterizare. Atunci mi s-a parut doar mare, pentru ca doar atat am putut vedea de acolo de sus. M-am apropiat cu adevarat de Philadelphia abia de Craciun. Atunci am ajuns intr-unul din cartierele orasului. Am trecut granita suburbiilor si am urmat the Main Line care te duce direct in downtown. Doar ca ne-am oprit pentru cina la unul din prietenii mei de aici. Cartierele sunt situate pe mici dealuri, iar cladirile cresc progresiv pe masura ce te apropii de centrul orasului. Aici, in acest cartier (imi pare rau, dar am uitat numele comunitatii) ai casele obisnuite cu parter si etaj, lipite unele de altele, din caramida rosie si geamuri albe. Sunt cartiere in care nu vrei sa stii ce se petrece noaptea si traiul modest si neutralitatea te tin in siguranta dincolo de usa casei tale.
Main Line-ul e, asa cum va inchipuiti, strada principala cu chirii mari si magazine destul de scumpe. Nu e nu stiu ce ca si arhitectura sau stil de viata: cladirile in zona in care am fost nu depaseau trei etaje si nu vezi nimic din ceea ce mie imi place sa numesc Europa sofisticata. Nu vezi lux si nu vezi nici bun gust. Sau ceea ce e aici bun gust e mult prea normal si degajat ca sa nu il consideram kitsch sau ieftin in Europa. Cu toate acestea, Main Line e speciala pentru ca te pune in legatura in mod direct cu centrul orasului, acolo unde am ajuns abia azi - 6 ianuarie.
Philadelphia - gloria expirata
Am iesit de pe autostrada care leaga Delaware de "Phili" si am coborat spre centrul istoric al orasului care incepe pe o strada ...76 (totul in acea zona poarta un numar care e legat de gloriosul moment al declaratiei de independenta din 1776). Am parcat in centrul pentru vizitatori si am purces la a gasi o harta si a primi cateva sfaturi bune pentru turisti. Am dat peste un chinez care ni s-a prezentat asa: "born in Phili made in China". A fost primul asiatic pe care l-am putut intelege perfect, cu un aer american, extrem de relaxat. Ca si turist european te astepti sa gasesti la aceste ghisee de informatii doamne aratoase care iti vorbesc profesionist, cu gatul infasurat in esarfe colorate cu gust. Copilul asta nu avea mai mult de 25 de ani, zambea nonstop, facea glume reusite si purta pe el o haina rosie-rosie careia ii lipsea un nasture (cat neprofesionalism!). In concluzie, ne-a dat ponturi pe gratis si ne-a facut sa iesim zambind din acel loc cu trei harti in mana si cu siguranta ca e imposibil sa ne ratacim printre "patratele" extrem de riguros numerotate.
Primul lucru pe care l-am vazut (gratis ca e luna ianuarie!) a fost Liberty Bell - un clopot pe care l-au tras atunci cand si-au castigat independenta de sub coroana britanica, clopot care acum nu mai functioneaza, fiind crapat exact pe la mijloc, dar care sta intr-un muzeu care nu iti spune nimic, ci doar se joaca cu o gramada de cuvinte frumoase ca libertate, drepturi, egalitate si a fost vizitat de ditamai Nelson Mandela si Dalai Lama.
Dupa ce ne-am invartit printre cladirile vechi (hooo... secolul 18, nu coborati prea jos in timp si nu va ganditi la antichitati ca suntem in State!!!!!), am hotarat sa ne punem la coada sa intram in Independence Hall - o cladire care are jumatate din inaltimea UBB si doar 10% din maretia fatadei tribunalului din Cluj. Ghidul nostru era un barbat care vorbea "dramatic", purta o uniforma ca de cercetas, avea plete ca un indian, era creol ca un mexican, purta ochelari si cred ca a iesit de curand din spital dupa un atac cerebral sau ceva asemanator care te face sa te misti cu tot corpul, cand vrei sa iti intorci doar capul spre stanga sau dreapta. Ne-a pus sa ne scoatem guma din gura, sa ne inchidem telefoanele si ne-a avertizat ca nu o sa avem vreme de sedinte foto in interiorul cladirii. In total, am vizitat 3 incaperi: prima - cea in care se tineau procesele; a doua - cea in care au stat marii parinti ai SUA si au elaborat declaratia de independenta; a treia - un salon imens de banchete, dar in care ni s-a spus ca au murit multi soldati americani in timpul razboiului de independenta. In tot acest timp, ghidul nostru si-a spus poezia istorica, a imitat cel putin doi dintre oamenii politici ai secolului 18 cu citate memorabile, ne-a luminat cu lanterna soarele de pe scaunul in care a sezut Lincoln si ne-a spus ca nu toata mobila e originala. Inca incerc sa imi imaginez ce ar fi facut daca lanterna de buzunar nu s-ar fi aprins la loviturile sale... cum ne-ar fi aratat soarele natiunii??? Nu stiu daca ar fi reusit sa improvizeze ceva. Cu toate acestea, m-am simtit bine, ca si cum as fi "calcat" pe istorie si inca ma gandesc la parintii natiunii, la cat de greu le-a fost sa scrie la lumina lumanarii si sa indure caldura din camera care la acea vreme nu avea aer conditionat!
Philadelphia - greu de inteles
De aici am pornit spre China town pentru un pranz ieftin si bun. Am trecut de la strada 6, la strada 7, la strada 8 (daca s-ar fi incurcat la numaratoare cand au pus placutele???)... si tot asa pana am dat de poarta super colorata, de scrisul in chineza, de miros de pranz, de multi asiatici, de stradute aglomerate, de magazine cu haine foarte ieftine si atarnate ca in Piata Marasti, de cladiri destul de joase si murdare. Am cautat un restaurant pentru aproximativ 10 minute! Erau o gramada, dar toate pareau mici si nu tocmai curate. Inchipuiti-va cel mai jalnic fast-food din Cluj si tot nu cred ca o sa aveti o imagine destul de buna pentru restaurantul in care am poposit. Cred ca singura problema e ca aceste mici restaurante, care la noi abia apar si au inca aerul de nou, au fost deschise cam prin anii '60-'70 si nimeni nu si-a dat interesul sa refaca sau sa adauge ceva: scaune mici, oglinzi vechi, mobila roz-mov, uniforme albe si galagie multa. Mancarea a fost perfecta, desi prima farfurie a trebuit returnata, pentru ca in loc de "chicken" micul asiatic a inteles... numai el stie ce a inteles si numai el stie ce era in farfurie, dar pui sigur nu era! Am incercat sa mananc cu betisoare, dar m-am lasat pagubasa spre incantarea tuturor asiaticilor galagiosi din jur care purtau conversatii normale pe tonuri cam ridicate pentru mine. Mai spun doar atat: acest mic restaurant a fost primul restaurant din State in care nu am putut folosi cardul.
Antichitati de secol op'sprezece si anii '50
Dupa ce am trecut de Washington Square si de Drumul cu Bijuterii (era duminica si toate vitrinele erau goale, magazinele fiind inchise: asa ca nici urma de diamante sau de evrei), ne-am ratacit un pic pe strazile care duceau la Antique Row - strada cea mai veche din oras, care acum e plina de magazine cu "antichitati". Am intrat in vreo 3 magazine: unul vindea suveniruri in spiritul anilor 50 cu mari actrite si actori, altul vindea mobila de diferite "etnii", iar celalalt - felicitari si caiete sofisticate cu elastice si dantelute colorate in roz, verde pal si alb.
Admirand casele de inceput de secol 20 cu doar 2 etaje, din caramida rosie si ferestre albe, negre si verzi, apoi cladirile inalte aflate in paragina, zgarie norii din zona noua a orasului, ne-am intors la centrul turistic sa cumparam rapid cateva amintiri despre ceea ce a fost candva Philadelphia - marea capitala, ce a trait marele moment al SUA care nu a fost in 4 iulie, ci in 2 iulie - proclamarea independentei.
Drumul spre New Jersey
Pentru ca am iesit din parcare pe strada numarul 5, si nu pe 6, am fost nevoite sa pornim spre New Jersey, pe faimosul pod Benjamin Franklin: extrem de albastru si extrem de lung si lat, cu vederi minunate spre faimoasele cladiri inalte si luminate din Philadelphia (cum numai in filme si in cartile postale poti vedea!). Pe acest pod, mi-am adus aminte de Godfather, partea intai: Al Pacino ii intreaba pe cei doi pe care urma sa ii omoare - "Are we going to New Jersey?"; cei doi raspund - "Maybe" si soferul intoarce brusc masina si o pune pe contrasens, pe un pod asemanator. Noi nu am reusit sa facem asta, ca in mijlocul drumului era un mini zid de beton, asa ca a trebuit sa traversam Delaware River, sa tragem pe dreapta, sa ne cautam autostrada si sa ne intoarcem pe acelasi pod pentru EXIT.
P.S. Streets of Philadelphia va urma... filmarile continua la urmatoarea vizita.
2008/01/05
Amintiri din viitor
Am probleme cu traitul in prezent. Si nu sunt melodramatica... nu fug de nimic, ca totul e (aproape) minunat! Dar nu ma pot concentra pe prezent. M-am saturat de amintiri si m-am saturat sa ma gandesc ca fiecare moment placut de acum o sa fie o minunata amintire care o sa ma faca sa plang la vremea potrivita. Si nu mai vreau sa fac planuri si nu mai vreau sa ma gandesc la ce o sa fac cand sotul meu o sa moara, mai ales ca nici nu am un sot.
Si nu cred ca sunt singura cu aceasta problema. Petrecem atata timp facand planuri chiar si pentru a doua zi si vorbim atat de mult despre ce a fost candva, ca uitam sa traim ASTAZI, ACUM. Stiu ca nu va zic o noutate. E deja un cliseu ca traim intr-o lume care inainteaza cu viteza luminii, ca nu mai facem fata presiunilor de tot felul. Si cred ca ati primit cel putin un powerpoint care va spune sa luati o pauza, sa zambiti, sa spuneti celor din jur "va iubesc", sa nu va ingrijorati prea mult de caloriile din ciocolata etc.
Nu stiu de ce au altii aceasta problema, dar cred ca stiu ce mi se intampla mie: sunt in stare de soc. E ca atunci cand te loveste o masina. In acel moment te gandesti la ce frumos/frumoasa erai cand treceai strada, cum iti mai batea vantul in plete, cata speranta era in tine si acum zaci aici pe asfalt intr-un mod extrem de dezordonat care dovedeste ca nu prea stii cine mai esti si daca piciorul stang ar trebui sa fie indoit spre exterior au ba. Si in acelasi moment in care privesti cerul dintr-un punct cu totul inedit te gandesti la ce bine o sa fie dupa ce vine salvarea, te ia, te interneaza si dupa recuperare devii din nou cel cu pletele in vant.
Nu orice prezent trebuie sa fie o masina care te calca si care te zapaceste, dar sigur orice prezent te sifoneaza. Si in timp ce te calci cu fierul de facut planuri te gandesti nostalgic la ce erai inainte sa ajungi AICI, ACUM.
Si nu cred ca sunt singura cu aceasta problema. Petrecem atata timp facand planuri chiar si pentru a doua zi si vorbim atat de mult despre ce a fost candva, ca uitam sa traim ASTAZI, ACUM. Stiu ca nu va zic o noutate. E deja un cliseu ca traim intr-o lume care inainteaza cu viteza luminii, ca nu mai facem fata presiunilor de tot felul. Si cred ca ati primit cel putin un powerpoint care va spune sa luati o pauza, sa zambiti, sa spuneti celor din jur "va iubesc", sa nu va ingrijorati prea mult de caloriile din ciocolata etc.
Nu stiu de ce au altii aceasta problema, dar cred ca stiu ce mi se intampla mie: sunt in stare de soc. E ca atunci cand te loveste o masina. In acel moment te gandesti la ce frumos/frumoasa erai cand treceai strada, cum iti mai batea vantul in plete, cata speranta era in tine si acum zaci aici pe asfalt intr-un mod extrem de dezordonat care dovedeste ca nu prea stii cine mai esti si daca piciorul stang ar trebui sa fie indoit spre exterior au ba. Si in acelasi moment in care privesti cerul dintr-un punct cu totul inedit te gandesti la ce bine o sa fie dupa ce vine salvarea, te ia, te interneaza si dupa recuperare devii din nou cel cu pletele in vant.
Nu orice prezent trebuie sa fie o masina care te calca si care te zapaceste, dar sigur orice prezent te sifoneaza. Si in timp ce te calci cu fierul de facut planuri te gandesti nostalgic la ce erai inainte sa ajungi AICI, ACUM.
Subscribe to:
Posts (Atom)