Palma primita de la von Trier

Azi am aflat ca sunt un CD. Nu un compact disc, ci "conscientiousness" si "dominance": alt test de personalitate facut la un alt curs despre leadership. Cu alte cuvinte ador detaliile, am standarde inalte, sunt analitica si in acelasi timp imi plac provocarile si iau repede o decizie si nu o regret. Si... sunt dura. Partea cu "dura" a fost cel mai greu de inghitit. Dar nu despre teste de personalitate vreau sa vorbesc, ci despre Lars von Trier, dar CD-ul asta are legatura cu filmele lui.

Lars von Trier ma enerveaza in contextul meu de CD. Ma "macina" cu ideile lui, ma face sa gandesc si sa rasucesc totul pana ametesc si ma pune in situatia penibila ca nu stiu ce decizie as lua daca as fi in pielea personajelor lui. Nu sunt reguli clare, detaliile nu ma ajuta, standardele etice sunt incalcate de oameni superetici pe care nu ii poti cobori de pe piedestal nici daca (s-)au ucis/prostituat/razbunat.

Am vazut pana acum Dancer in the Dark, Breaking the Waves si Dogville: 3 personaje feminine, cele mai inocente si pacatoase fiinte, daca ar fi sa le traduc in limba religioasa in care am crescut si mi-am format caracterul. Fiecare film e o mare provocare pentru "cutia" mea etica. Finalul fiecaruia dintre ele ma scoate din aceasta cutie si ma paraseste intr-o lume in care imi fuge pamantul de sub picioare. Si ma scoate din sarite. Si nu pentru ca am citit basme in copilarie, unde totul era in alb si negru, bun si rau, iar acum nu ma pot obisnui cu griurile. Ba dimpotriva, le-am urat, in masura in care pot uri eu ceva sau pe cineva. Nu puteam crede ca printii sunt perfecti si ma enervau ca erau predictibile.

Von Trier nu creeaza griuri, ci coloreaza lumea ducandu-si personajele in mod constant din punctul alb catre punctul negru. Si la final, tot nu stii unde sa le plasezi si le vad in fata ochilor cum fug de la un capat al spectrului la celalalt si nu se opresc si parca ar fugi pe neuronii mei. Si nu le pot opri.

Dar il ador pe Trier, in masura in care pot sa ador pe cineva sau ideile cuiva. De ce? Sunt doua tipuri de filme/carti/oameni care ma incanta. Primul tip sapa in minte/mine si imi articuleaza ideile si sentimentele. Cu alte cuvinte, nu descopera nimic nou in mine, ci doar face curat si ma aranjeaza pe dinautru. Clarifica. Al doilea tip rascoleste totul si aduce ceva nou la care nu m-am gandit niciodata sau ceva ce nu am simtit niciodata. Zdruncina. Filmele lui Trier sunt in categoria a doua.

P.S. Din motive tehnice greu de explicat si de inteles, a trebuit sa vad finalul de la Dogville in spaniola, pe youtube. Imaginati-va ca urmariti filmul cu sufletul la gura 2 ore si 49 de minute si, cand mai sunt 3 minute, se opreste: la cea mai interesanta parte in care inca speram ca inocenta va triumfa. Bineinteles ca nu se intampla asa. Nu in cazul lui Trier. Dar imi place cum imi toaca nervii de fiecare data si ma lasa, pana aproape in ultimul moment, sa cred ca imi va da dreptate.