Amintiri din viitor

Am probleme cu traitul in prezent. Si nu sunt melodramatica... nu fug de nimic, ca totul e (aproape) minunat! Dar nu ma pot concentra pe prezent. M-am saturat de amintiri si m-am saturat sa ma gandesc ca fiecare moment placut de acum o sa fie o minunata amintire care o sa ma faca sa plang la vremea potrivita. Si nu mai vreau sa fac planuri si nu mai vreau sa ma gandesc la ce o sa fac cand sotul meu o sa moara, mai ales ca nici nu am un sot.

Si nu cred ca sunt singura cu aceasta problema. Petrecem atata timp facand planuri chiar si pentru a doua zi si vorbim atat de mult despre ce a fost candva, ca uitam sa traim ASTAZI, ACUM. Stiu ca nu va zic o noutate. E deja un cliseu ca traim intr-o lume care inainteaza cu viteza luminii, ca nu mai facem fata presiunilor de tot felul. Si cred ca ati primit cel putin un powerpoint care va spune sa luati o pauza, sa zambiti, sa spuneti celor din jur "va iubesc", sa nu va ingrijorati prea mult de caloriile din ciocolata etc.

Nu stiu de ce au altii aceasta problema, dar cred ca stiu ce mi se intampla mie: sunt in stare de soc. E ca atunci cand te loveste o masina. In acel moment te gandesti la ce frumos/frumoasa erai cand treceai strada, cum iti mai batea vantul in plete, cata speranta era in tine si acum zaci aici pe asfalt intr-un mod extrem de dezordonat care dovedeste ca nu prea stii cine mai esti si daca piciorul stang ar trebui sa fie indoit spre exterior au ba. Si in acelasi moment in care privesti cerul dintr-un punct cu totul inedit te gandesti la ce bine o sa fie dupa ce vine salvarea, te ia, te interneaza si dupa recuperare devii din nou cel cu pletele in vant.

Nu orice prezent trebuie sa fie o masina care te calca si care te zapaceste, dar sigur orice prezent te sifoneaza. Si in timp ce te calci cu fierul de facut planuri te gandesti nostalgic la ce erai inainte sa ajungi AICI, ACUM.