Asta nu-i cronica de film, ci cronica de viata. Dar incepe cu un film. Madea si Tyler Perry sunt vestiti prin zona. Nu stiu cum se numeste filmul, dar incepe ca toate celelalte pe care le-am vazut cu Madea: cu o drama.
Sotie de mare procuror e data afara din casa dupa 18 ani de casatorie. Data afara din casa se traduce prin lacrimi, tarat pe covor, pumni, totul in fata amantei care a avut timp sa ii daruiasca procurorului doi baieti. Nu te atinge barbatul ani intregi, stii ca are o amanta, iti spune in fata ca nu te vrea si tu stai ca proasta si astepti ziua in care o sa iti daruiasca inca un diamant sau o rochie rosie. Pardon, intre timp scrii un jurnal in care spui ce naspa te simti. Si te trezesti intr-un camion plin cu papuci si rochii si nu stii unde sa te duci.
In film, te duci la Madea care iti taie canapeaua din sufrageria de kilometri patrati cu drujba. In realitate, esti o femeie care nu a stiut niciodata sa ia decizii si nu ai stiut sa renunti la ceea ce nu poti sa ai.
Sotie de procuror nu ma fac. Macar am luat o decizie pe ziua de azi. In rest, e ceata. Toata viata (mai bine de un sfert de secol, sa traiesc la multi ani!)am stiut ce vreau sau, mai bine zis, am stiut sa aleg si nu am regretat nimic. Ca asta mi-e politica: nu regreta, orice s-ar intampla, invata sa mergi mai departe de unde ai ajuns. Acum, ca m-am batut cu pumnii in piept, trebuie sa recunosc ca am imbatranit.
E prima data cand simt ca deciziile mele sunt luate sub presiunea timpului. Parca sta cineva cu un cronometru la urechea mea si numara secundele, zilele, anii. Si pentru prima data mi-e greu sa renunt la ceea ce nu pot sa am. Daca inainte era usor sa cred ca am timp sa am totul, acum stiu ca nu se mai poate. Daca la 7 ani cand am invatat sa citesc stiam sigur ca o sa pot citi toate cartile din lume, iar in liceu aveam o lista clara cu locuri si lucruri pe care vreau sa le vad, acum totul se reduce la valori.
Incet-incet invat ca un delfin batran ca, de exemplu, nu conteaza unde lucrez, atata vreme cat locul se potriveste cu valorile si principiile mele; ca exista mai multe feluri de a raspunde la intrebarea "ce vrei sa te faci cand vei fi mare?". Insa, tot ca un delfin batran, invat sa aleg si sa renunt pentru TOTDEAUNA la locuri, lucruri si oameni. Nu pot citi toate cartile din lume, nu pot vedea tot ceea ce vreau si daca totul s-ar opri aici nu ar fi deloc greu. Dar este.
Scriind toate astea, ma luminez tot ca un delfin, ca nu e greu sa iei decizii, ci e greu sa renunti. Si speri sa poti savura ciocolata cu alune, fara sa te ingrasi. Si e si mai greu cand altii au decis inaintea ta si e prea tarziu sa iei propria ta decizie, chiar daca aceea coincide intr-un fel sau altul cu ceea ce au hotorat ei. Ai asteptat sa fii data afara, cand puteai pleaca demult. Si e si mai greu cand trebuie sa renunti doar pentru ca Pamantul asta e prea mare pentru noi.
Showing posts with label din America. Show all posts
Showing posts with label din America. Show all posts
2008/04/14
2008/04/04
Stereolife
7 luni m-am ferit sa cumpar lucruri pe care de obicei le cumparam atunci cand ne stabilim undeva pe mult-mult-mult timp. N-am luat mobila, am doar un pat in camera.
Singurul lucru pe care l-am cumparat e o cutie de plastic pe care o folosesc ca noptiera. Am refuzat sa investesc intr-un spatiu din care parca plecam/am plecat tot a doua zi. Ieri am primit cadou o vaza.
Am luat-o la mine in camera si n-am stiut unde sa o asez. Abia atunci am realizat cat de goala este incaperea si cat de gata de plecare sunt in fiecare moment. In loc sa ma gandesc ce flori sa cumpar pentru vaza, primul gand care mi-a venit in minte a fost: "cum duc eu vaza asta acasa fara sa o sparg?". Azi, am mers si am cumparat flori.
Ieri dimineata: lucram in bucatarie, pentru FRCCF, vorbind romaneste cu Doru si Adi si ascultand Europa FM. Nici nu mi-am dat seama cand am aterizat cu totul in Romania. Am uitat, fara sa fiu constienta ca uit, unde sunt. Mecanic am urcat in camera mea, ca imi trebuia adaptorul pentru laptop. Aici mergea radioul. Si nu era Europa FM. Vocea unui DJ american m-a lovit brusc si m-a adus inapoi in Newark.
Suna ciudat si parca as scrie SF, dar nu stiu cum altfel sa traduc "iluziile emotionale" (multumesc Adi pentru expresie). Si nu se termina aici asa cum am crezut. Imaginatia abia isi facuse incalzirea. M-am intors in bucatarie unde rasunau stirile despre summitul de la Bucuresti. Pe ecran vedeam ferestrele obisnuite de messenger si word, iar in reflexie, acoperisurile caselor din spatele curtii noastre. Pentru o secunda am vazut foarte clar acoperisurile cladirilor care inconjoara statuia lui Matei Corvin din Cluj.
Singurul lucru pe care l-am cumparat e o cutie de plastic pe care o folosesc ca noptiera. Am refuzat sa investesc intr-un spatiu din care parca plecam/am plecat tot a doua zi. Ieri am primit cadou o vaza.
Am luat-o la mine in camera si n-am stiut unde sa o asez. Abia atunci am realizat cat de goala este incaperea si cat de gata de plecare sunt in fiecare moment. In loc sa ma gandesc ce flori sa cumpar pentru vaza, primul gand care mi-a venit in minte a fost: "cum duc eu vaza asta acasa fara sa o sparg?". Azi, am mers si am cumparat flori.
Ieri dimineata: lucram in bucatarie, pentru FRCCF, vorbind romaneste cu Doru si Adi si ascultand Europa FM. Nici nu mi-am dat seama cand am aterizat cu totul in Romania. Am uitat, fara sa fiu constienta ca uit, unde sunt. Mecanic am urcat in camera mea, ca imi trebuia adaptorul pentru laptop. Aici mergea radioul. Si nu era Europa FM. Vocea unui DJ american m-a lovit brusc si m-a adus inapoi in Newark.
Suna ciudat si parca as scrie SF, dar nu stiu cum altfel sa traduc "iluziile emotionale" (multumesc Adi pentru expresie). Si nu se termina aici asa cum am crezut. Imaginatia abia isi facuse incalzirea. M-am intors in bucatarie unde rasunau stirile despre summitul de la Bucuresti. Pe ecran vedeam ferestrele obisnuite de messenger si word, iar in reflexie, acoperisurile caselor din spatele curtii noastre. Pentru o secunda am vazut foarte clar acoperisurile cladirilor care inconjoara statuia lui Matei Corvin din Cluj.
2008/04/03
Cum se naste un cercetator
In seara asta ar fi trebuit sa va vorbesc despre orasul care nu doarme niciodata, despre cum e sa vezi lumea de pe Statuia Libertatii si alte bla-bla-uri. Ghinion. Cum eu trebuie sa mai astept cateva saptamani sa ajung la New York si voi trebuie sa mai asteptati pana va scriu eu despre orasul ala. Am cumparat biletele de autobuz, totul a fost planuit perfect, doar ca... nu, nu a fost cutremur si nici nu am adormit dimineata si nici NY-ul nu a disparut de pe fata planetei.
Nu o sa ii inteleg niciodata (cred) pe studentii de aici (SUA) care scriu cu anii la o lucrare de diploma si o trateaza de parca ar candida la premiul Nobel cu ea. Nu zic ca ce am facut noi sau majoritatea dintre noi cu lucrarile noastre finale e ceva sanatos, da' ce fac ei nici pe atat. Se omoara un an sau mai multi citind, rozand articole. Isi inchid telefoanele, mananca junk food, se ascund in biblioteca pe unde nici nu te gandesti, isi consuma pauzele si week-endurile gandindu-se intens la ce perspectiva sa dea paragrafului X de la pagina Y, contribuie la incalzirea globala cu calculatoarele deschise nonstop, se simt vinovati daca petrec o ora cu cei mai buni prieteni... exagerez acum si ii cam transform pe toti in pustnici, da' nu pricep. Abia astept sa citesc o lucrare de a lor, sa vad ce poate iesi din atata investitie de timp, energie, transpiratie, amperi, volti, maioneza, hartie, cafea, farfurii de hartie, zahar, bilete de autobuz pentru New York etc.
Nota de subsol: Nu pot sa cred ca o tocilara ca mine a scris un articol ca asta.
Nu o sa ii inteleg niciodata (cred) pe studentii de aici (SUA) care scriu cu anii la o lucrare de diploma si o trateaza de parca ar candida la premiul Nobel cu ea. Nu zic ca ce am facut noi sau majoritatea dintre noi cu lucrarile noastre finale e ceva sanatos, da' ce fac ei nici pe atat. Se omoara un an sau mai multi citind, rozand articole. Isi inchid telefoanele, mananca junk food, se ascund in biblioteca pe unde nici nu te gandesti, isi consuma pauzele si week-endurile gandindu-se intens la ce perspectiva sa dea paragrafului X de la pagina Y, contribuie la incalzirea globala cu calculatoarele deschise nonstop, se simt vinovati daca petrec o ora cu cei mai buni prieteni... exagerez acum si ii cam transform pe toti in pustnici, da' nu pricep. Abia astept sa citesc o lucrare de a lor, sa vad ce poate iesi din atata investitie de timp, energie, transpiratie, amperi, volti, maioneza, hartie, cafea, farfurii de hartie, zahar, bilete de autobuz pentru New York etc.
Nota de subsol: Nu pot sa cred ca o tocilara ca mine a scris un articol ca asta.
2008/03/07
Palma primita de la von Trier
Azi am aflat ca sunt un CD. Nu un compact disc, ci "conscientiousness" si "dominance": alt test de personalitate facut la un alt curs despre leadership. Cu alte cuvinte ador detaliile, am standarde inalte, sunt analitica si in acelasi timp imi plac provocarile si iau repede o decizie si nu o regret. Si... sunt dura. Partea cu "dura" a fost cel mai greu de inghitit. Dar nu despre teste de personalitate vreau sa vorbesc, ci despre Lars von Trier, dar CD-ul asta are legatura cu filmele lui.
Lars von Trier ma enerveaza in contextul meu de CD. Ma "macina" cu ideile lui, ma face sa gandesc si sa rasucesc totul pana ametesc si ma pune in situatia penibila ca nu stiu ce decizie as lua daca as fi in pielea personajelor lui. Nu sunt reguli clare, detaliile nu ma ajuta, standardele etice sunt incalcate de oameni superetici pe care nu ii poti cobori de pe piedestal nici daca (s-)au ucis/prostituat/razbunat.
Am vazut pana acum Dancer in the Dark, Breaking the Waves si Dogville: 3 personaje feminine, cele mai inocente si pacatoase fiinte, daca ar fi sa le traduc in limba religioasa in care am crescut si mi-am format caracterul. Fiecare film e o mare provocare pentru "cutia" mea etica. Finalul fiecaruia dintre ele ma scoate din aceasta cutie si ma paraseste intr-o lume in care imi fuge pamantul de sub picioare. Si ma scoate din sarite. Si nu pentru ca am citit basme in copilarie, unde totul era in alb si negru, bun si rau, iar acum nu ma pot obisnui cu griurile. Ba dimpotriva, le-am urat, in masura in care pot uri eu ceva sau pe cineva. Nu puteam crede ca printii sunt perfecti si ma enervau ca erau predictibile.
Von Trier nu creeaza griuri, ci coloreaza lumea ducandu-si personajele in mod constant din punctul alb catre punctul negru. Si la final, tot nu stii unde sa le plasezi si le vad in fata ochilor cum fug de la un capat al spectrului la celalalt si nu se opresc si parca ar fugi pe neuronii mei. Si nu le pot opri.
Dar il ador pe Trier, in masura in care pot sa ador pe cineva sau ideile cuiva. De ce? Sunt doua tipuri de filme/carti/oameni care ma incanta. Primul tip sapa in minte/mine si imi articuleaza ideile si sentimentele. Cu alte cuvinte, nu descopera nimic nou in mine, ci doar face curat si ma aranjeaza pe dinautru. Clarifica. Al doilea tip rascoleste totul si aduce ceva nou la care nu m-am gandit niciodata sau ceva ce nu am simtit niciodata. Zdruncina. Filmele lui Trier sunt in categoria a doua.
P.S. Din motive tehnice greu de explicat si de inteles, a trebuit sa vad finalul de la Dogville in spaniola, pe youtube. Imaginati-va ca urmariti filmul cu sufletul la gura 2 ore si 49 de minute si, cand mai sunt 3 minute, se opreste: la cea mai interesanta parte in care inca speram ca inocenta va triumfa. Bineinteles ca nu se intampla asa. Nu in cazul lui Trier. Dar imi place cum imi toaca nervii de fiecare data si ma lasa, pana aproape in ultimul moment, sa cred ca imi va da dreptate.
Lars von Trier ma enerveaza in contextul meu de CD. Ma "macina" cu ideile lui, ma face sa gandesc si sa rasucesc totul pana ametesc si ma pune in situatia penibila ca nu stiu ce decizie as lua daca as fi in pielea personajelor lui. Nu sunt reguli clare, detaliile nu ma ajuta, standardele etice sunt incalcate de oameni superetici pe care nu ii poti cobori de pe piedestal nici daca (s-)au ucis/prostituat/razbunat.
Am vazut pana acum Dancer in the Dark, Breaking the Waves si Dogville: 3 personaje feminine, cele mai inocente si pacatoase fiinte, daca ar fi sa le traduc in limba religioasa in care am crescut si mi-am format caracterul. Fiecare film e o mare provocare pentru "cutia" mea etica. Finalul fiecaruia dintre ele ma scoate din aceasta cutie si ma paraseste intr-o lume in care imi fuge pamantul de sub picioare. Si ma scoate din sarite. Si nu pentru ca am citit basme in copilarie, unde totul era in alb si negru, bun si rau, iar acum nu ma pot obisnui cu griurile. Ba dimpotriva, le-am urat, in masura in care pot uri eu ceva sau pe cineva. Nu puteam crede ca printii sunt perfecti si ma enervau ca erau predictibile.
Von Trier nu creeaza griuri, ci coloreaza lumea ducandu-si personajele in mod constant din punctul alb catre punctul negru. Si la final, tot nu stii unde sa le plasezi si le vad in fata ochilor cum fug de la un capat al spectrului la celalalt si nu se opresc si parca ar fugi pe neuronii mei. Si nu le pot opri.
Dar il ador pe Trier, in masura in care pot sa ador pe cineva sau ideile cuiva. De ce? Sunt doua tipuri de filme/carti/oameni care ma incanta. Primul tip sapa in minte/mine si imi articuleaza ideile si sentimentele. Cu alte cuvinte, nu descopera nimic nou in mine, ci doar face curat si ma aranjeaza pe dinautru. Clarifica. Al doilea tip rascoleste totul si aduce ceva nou la care nu m-am gandit niciodata sau ceva ce nu am simtit niciodata. Zdruncina. Filmele lui Trier sunt in categoria a doua.
P.S. Din motive tehnice greu de explicat si de inteles, a trebuit sa vad finalul de la Dogville in spaniola, pe youtube. Imaginati-va ca urmariti filmul cu sufletul la gura 2 ore si 49 de minute si, cand mai sunt 3 minute, se opreste: la cea mai interesanta parte in care inca speram ca inocenta va triumfa. Bineinteles ca nu se intampla asa. Nu in cazul lui Trier. Dar imi place cum imi toaca nervii de fiecare data si ma lasa, pana aproape in ultimul moment, sa cred ca imi va da dreptate.
2008/02/23
Washington nu seamana cu Washington
Asa cum monumentul George Washington nu seamana cu presedintele cu acelasi nume, asa nici orasul capitala nu seamana cu ce mi-am imaginat eu, iar Casa Alba nu se impune cum se impun Statele Unite peste tot in lume.
Nu sunt dezamagita, ci uimita. Orasul e foarte decent, cladirile sunt rational-impunatoare, gri, albe si verzi, strazile nici mari, nici mici. O capitala foarte linistita, dar cu vant puternic. Asa am gasit Washingtonul acum doua saptamani.
Am vazut o gramada de monumente ridicate in memoria unora si a altora si am inteles cat sunt de disperati americanii sa isi creeze o istorie, sa umple mii de ani pe care noi toti ceilalti ii avem inaintea lor. Am calcat pe visul infipt in piatra a lui Martin Luther King. Am urcat in decentul Washington Monument si nu a fost ca pe Notre Dame: priveliste frumoasa, dar geamuri mici inghesuite intr-un monument pe care il vizitezi din lift. Am vazut elicopterul presedintelui, cu presedintele in el, aterizand la Casa Alba. Cica am fost o norocoasa, dar m-am extaziat din politete si am facut 3 poze. Am zarit cumva, printre "aparatori" si gardul negru, Casa Alba si nu mi s-a parut prea mare si nici prea alba. Si, dintr-o lume prea normala pentru insemnatatea locului, la 20 de metri de palatul presedintelui american, se aflau gherete ca cele din piata Marasti, care vindeau tricouri cu FBI, I love Washington si Barack Obama (probabil viitorul locatar al Casei) si covrigi calzi pentru lobbyistii flamanzi.
In aceeasi decenta si nimic superfantastic, am vazut schelete de dinozaur, diamantul Hope si... Van Gogh si Toulouse Lautrec. Nu vreau sa fac pe intelectuala sofisticata, dar autoportretul lui Van Gogh si alte cateva bucati impresioniste si expresioniste, alaturi de trei piese Brancusi sunt lucrurile in fata carora am inceput sa tremur in Washington. Poate sunt prea europeana si nu apreciez elicopterul nou-nout a lui Bush si imi plac lucrurile prafuite, dar chiar cred, acum, in acest moment (ma repet, ca sa subliniez ca poate maine o sa gandesc altfel), ca Washington e tare si mare pentru colectia impresionanta de "informatie" adunata in muzeele sale. Aaaaaa... si mi-au mai placut avioanele si chiar as vrea sa inteleg in detaliu cum e posibil sa zboare.
Si mi-ar mai placea sa vad in Washington, dar nu stiu daca o sa am ocazia, multimea de politicieni si lobbyisti si inalti functionari de stat inchisi in cladirile alea gri si albe. Cred ca asta ar fi palpitant. In rest, multa decenta, liniste, copaci, iarba verde, statui uriase si memoriale, copii de temple grecesti.
P.S. La Casa Alba, as tremura doar daca as fi presedintele SUA. Si pentru ca am gandit asa, m-am ales cu o gripa americana care ma macina de doua saptamani. :)) Am trait sa o traiesc si pe asta.
P.S. bis Imi dau seama ca nu v-am spus cum imi imaginam eu capitala americana. Nu conteaza, dar oricum nu seamana cu ce v-am descris mai sus. Asa cum nu conteaza cum arata George Washington, ca pana la urma tot o coloana patrata au trantit.
2008/02/04
Azi l-am vazut pe sot!
Da, azi a fost din nou o zi politica si sportiva in State. Candidatii alearga ca nebunii dintr-un stat intr-altul, iar seara si-o petrec, ca toti americanii, in fata televizorului pentru SuperBowl.
Barack Obama a fost azi in Wilmington. L-am vazut. Si asta dupa ce am cautat un loc de parcare mai bine de o ora, am stat la coada ca sa intram in piata o alta ora, dar a meritat. De ce? 1. am ajuns foarte aproape de el - am vrut sa ii vad mutra, cat mai indeaproape, inainte sa urce pe scena; inainte sa isi ia fata de politician si sa gesticuleze si sa vorbeasca despre subiectele obisnuite (vi le-a insirat Adi intr-un comentariu); 2. mi-a placut discursul lui, desi sotia lui e o mai buna vorbitoare decat el.
Cum mi s-a parut? Extrem de natural, destept si cred ca ar putea schimba imaginea Statelor Unite in lume. M-a cam intristat cand l-am auzit ca el ar dori ca banii pe care ii da America pe razboi sa fie folositi pentru afaceri interne (ca educatia copiilor), pentru ca eu speram ca o sa mareasca fondurile destinate combaterii saraciei la nivel mondial... dar a fost foarte inteligent (de parca ar fi stiut ca sunt acolo) si a zis imediat ca banii, in opinia lui, ar trebui sa se intoarca in State pentru a educa o populatie care poate sa ajute lumea intr-altfel, cum ar fi actiunile de voluntariat sau evenimente caritabile.
Sper sa castige. Asa cum au castigat azi, in mod miraculos, the Giants. Am decis intr-un minut sa fiu fanul lor si au castigat in mod surprinzator. Daca stiam ca e ceva iesit din comun ca superbowl-ul sa nu fie luat de the Patriots as fi cautat o casa de pariuri si as fi facut bani multi-multi. Aberez si asta pentru ca nu am inteles aproape nimic din regulile fotbalului american, dar au fost misto unele reclame din multele pauze publicitare, iar americanii, colegii mei, au simtul umorului bine dezvoltat. Asa ca am ras mult.
Si mi-au mai placut impresiile luate la cald castigatorilor... Fotbalistii lor nu sunt mai breji decat fotbalistii nostri. Discursul lor nu trece de nivelul unui discurs de pustan de liceu.
Barack Obama a fost azi in Wilmington. L-am vazut. Si asta dupa ce am cautat un loc de parcare mai bine de o ora, am stat la coada ca sa intram in piata o alta ora, dar a meritat. De ce? 1. am ajuns foarte aproape de el - am vrut sa ii vad mutra, cat mai indeaproape, inainte sa urce pe scena; inainte sa isi ia fata de politician si sa gesticuleze si sa vorbeasca despre subiectele obisnuite (vi le-a insirat Adi intr-un comentariu); 2. mi-a placut discursul lui, desi sotia lui e o mai buna vorbitoare decat el.
Cum mi s-a parut? Extrem de natural, destept si cred ca ar putea schimba imaginea Statelor Unite in lume. M-a cam intristat cand l-am auzit ca el ar dori ca banii pe care ii da America pe razboi sa fie folositi pentru afaceri interne (ca educatia copiilor), pentru ca eu speram ca o sa mareasca fondurile destinate combaterii saraciei la nivel mondial... dar a fost foarte inteligent (de parca ar fi stiut ca sunt acolo) si a zis imediat ca banii, in opinia lui, ar trebui sa se intoarca in State pentru a educa o populatie care poate sa ajute lumea intr-altfel, cum ar fi actiunile de voluntariat sau evenimente caritabile.
Sper sa castige. Asa cum au castigat azi, in mod miraculos, the Giants. Am decis intr-un minut sa fiu fanul lor si au castigat in mod surprinzator. Daca stiam ca e ceva iesit din comun ca superbowl-ul sa nu fie luat de the Patriots as fi cautat o casa de pariuri si as fi facut bani multi-multi. Aberez si asta pentru ca nu am inteles aproape nimic din regulile fotbalului american, dar au fost misto unele reclame din multele pauze publicitare, iar americanii, colegii mei, au simtul umorului bine dezvoltat. Asa ca am ras mult.
Si mi-au mai placut impresiile luate la cald castigatorilor... Fotbalistii lor nu sunt mai breji decat fotbalistii nostri. Discursul lor nu trece de nivelul unui discurs de pustan de liceu.
2008/02/01
Cu sotia inainte!
Daca s-ar fi intamplat in Romania ce am vazut eu azi (31 ianuarie 2008), sincer nu stiu cum ar fi reactionat lumea. Prima data am vrut sa spun ca babele ar fi scuipat in san, iar intelectualii s-ar fi cotit pe la colturi.
De fapt, nu stiu cum ar fi reactionat lumea, daca, sa zicem, la Teatrul National din Cluj ar fi aparut sotia unui candidat la presedintie ca sa tina un discurs. S-ar fi dus lumea care e din afara partidului sa o vada? Ar fi dansat si aplaudat fara sa fie "incitati" sau "manipulati"? Le-ar fi placut R&B-ul? Le-ar fi placut fetita de un an care spune corect Barack Obama (sau oricare ar fi fost numele candidatului) si lucreaza ca voluntara in biroul electoral din Delaware/Cluj? Ar fi fost impresionati de discursul simplu, coerent si extrem de inteligent al sotiei? Ar fi ras la glumele ei? Habar nu am.
M-am dus destul de sceptica in Wilmington, sa o vad pe Michelle Obama, dar m-am dus din curiozitate. Am zis hai sa vedem ce e asa de extraordinar. Si dupa ce am ras si facut misto in gand de americanii care se inghesuiau sa ia abtibilde si insigne cu Obama si care s-au apucat sa danseze R&B inainte de inceputul discursului, mi-am schimbat total punctul de vedere. Am asistat la cel mai bun discurs politic din viata mea. Pe la sfarsitul lui, ma gandeam deja, ca poate ar fi bine sa intru si eu in politica si imi venea sa merg sa votez cu Obama chiar in urmatoarele 5 minute (aproape ca am uitat ca nu am dreptul sa votez aici:D).
De ce a fost cel mai bun? 1. Nu e tinut de candidat. 2. A fost simplu ca limbaj, coerent, extrem de bine organizat. 3. A fost original. 4. Femeia a vorbit 30 de minute fara sa aiba cea mai mica balbaiala, cel mai mic trac. 5. A curs perfect. 6. A cuprins tot electoratul posibil si toate problemele actuale ale Americii trecand de la un subiect la altul, fara sa mi se para ca trece de la animale la frisca. 7. A fost destul de personal. 8. Nu a atacat nici un contracandidat. 9. Nu mi-a spus ca sunt cei mai buni, dar m-a facut sa cred asta. 10. Nu mi-a promis lapte si miere, ci doar munca. 11. Mi-a spus sa nu ma bazez prea mult pe ei, ci mai degraba pe mine. 12. A fost energizant. 13. A fost atat de bine regizat, ca nici nu mi-am dat seama daca a fost regizat sau nu. 14. I-a facut pe toti sa dea din cap in semn de aprobare, pe negresele batrane sa zica "yeah" tot din 5 in 5 minute, iar pe domnii albi de 40 de ani "Yes, that's right". Cu alte cuvinte, oamenii s-au recunoscut in discurs si au inceput sa comunice cu femeia din fata lor uitand complet de ce e in jur si unde se afla. Si lista poate continua... ca discursul a avut tot ce ii trebuie. Iar cu o nevasta ca asta nu imi fac griji nici pentru sot, nici pentru America.
Aici aveti un discurs similar, dar nu se compara cu cel LIVE.
De fapt, nu stiu cum ar fi reactionat lumea, daca, sa zicem, la Teatrul National din Cluj ar fi aparut sotia unui candidat la presedintie ca sa tina un discurs. S-ar fi dus lumea care e din afara partidului sa o vada? Ar fi dansat si aplaudat fara sa fie "incitati" sau "manipulati"? Le-ar fi placut R&B-ul? Le-ar fi placut fetita de un an care spune corect Barack Obama (sau oricare ar fi fost numele candidatului) si lucreaza ca voluntara in biroul electoral din Delaware/Cluj? Ar fi fost impresionati de discursul simplu, coerent si extrem de inteligent al sotiei? Ar fi ras la glumele ei? Habar nu am.
M-am dus destul de sceptica in Wilmington, sa o vad pe Michelle Obama, dar m-am dus din curiozitate. Am zis hai sa vedem ce e asa de extraordinar. Si dupa ce am ras si facut misto in gand de americanii care se inghesuiau sa ia abtibilde si insigne cu Obama si care s-au apucat sa danseze R&B inainte de inceputul discursului, mi-am schimbat total punctul de vedere. Am asistat la cel mai bun discurs politic din viata mea. Pe la sfarsitul lui, ma gandeam deja, ca poate ar fi bine sa intru si eu in politica si imi venea sa merg sa votez cu Obama chiar in urmatoarele 5 minute (aproape ca am uitat ca nu am dreptul sa votez aici:D).
De ce a fost cel mai bun? 1. Nu e tinut de candidat. 2. A fost simplu ca limbaj, coerent, extrem de bine organizat. 3. A fost original. 4. Femeia a vorbit 30 de minute fara sa aiba cea mai mica balbaiala, cel mai mic trac. 5. A curs perfect. 6. A cuprins tot electoratul posibil si toate problemele actuale ale Americii trecand de la un subiect la altul, fara sa mi se para ca trece de la animale la frisca. 7. A fost destul de personal. 8. Nu a atacat nici un contracandidat. 9. Nu mi-a spus ca sunt cei mai buni, dar m-a facut sa cred asta. 10. Nu mi-a promis lapte si miere, ci doar munca. 11. Mi-a spus sa nu ma bazez prea mult pe ei, ci mai degraba pe mine. 12. A fost energizant. 13. A fost atat de bine regizat, ca nici nu mi-am dat seama daca a fost regizat sau nu. 14. I-a facut pe toti sa dea din cap in semn de aprobare, pe negresele batrane sa zica "yeah" tot din 5 in 5 minute, iar pe domnii albi de 40 de ani "Yes, that's right". Cu alte cuvinte, oamenii s-au recunoscut in discurs si au inceput sa comunice cu femeia din fata lor uitand complet de ce e in jur si unde se afla. Si lista poate continua... ca discursul a avut tot ce ii trebuie. Iar cu o nevasta ca asta nu imi fac griji nici pentru sot, nici pentru America.
Aici aveti un discurs similar, dar nu se compara cu cel LIVE.
Vreau sa vin in State cu vaporul
De ce? Pentru ca sa vad si eu ca tot omul Statuia Libertatii si visul american. Sa ajungi in America nu e ca in filme. M-a deceptionat prima data cand am ajuns aici, m-a deceptionat si a doua oara, mai ales ca ajungeam de aceasta data in New York. Poate fi chiar deprimant.
Zburand deasupra New York-ului am cautat Statuia. Nu am vazut-o, dar macar am avut o priveliste frumoasa, intr-o zi insorita. Dar aici s-a oprit toata partea frumoasa. Te dai jos din avion. Nu mai vezi nimic. Treci printr-un tub, din tub in tunel, iar din tunel intr-o hala imensa cu mocheta cenusie, fara ferestre, undeva la subsolul aeroportului. Aici, nefiind cetatean sau rezident SUA, trebuie sa astepti (dupa multe-multe ore de zburat) la cea mai lunga coada. Si asteptatul nu ar fi o problema, daca nu ai vedea pe banca din spatele tau trei tinere din Mexic care plang. Nu pot trece de ghisee (sunt "undocumented persons") si nici nu se pot intoarce la avion si de acolo in Mexic. Asteapta. Ii intreb pe colegii americani ce o sa se intample cu ele. Si ei imi raspund, glumind: "de obicei, ii impusca".
Dupa ce ti se iau amprentele si ti se face poza cu webcamul si ti se pun intrebari la care trebuie sa raspunzi rapid si sigur pe tine treci la bagaje. Astepti sa iti aterizeze bagajul pe un "carusel" din inox, cam vechi. Dupa o juma de ora in care incerci sa iti identifici geanta, care nu mai e cum o stiai, te indrepti spre vama unde zambesti frumos si speri ca nu pari "suspect". Iesi de aici in sfarsit la... aer! Nu, nu mai e soare si chiar daca ar fi este imposibil sa vezi ceva. Esti la demisolul unei parcari gigante, intr-un terminal imens, dintr-un aeroport grandios facut din betoane si otel. E deja intuneric, parcarile sunt intunecoase, reci. Incerci sa vezi cerul american. E imposibil. Deasupra ta ai betonul care parca sta sa cada: e patat, rupt pe alocuri si cam nefinisat.
Opriti avionul! Vreau sa cobor si sa iau vaporul! Calatoresti multe zile, dar poti dormi si poti ajunge odihnit. Esti sub cerul liber. Sigur prinzi Statuia Libertatii si orizontul american. Si cand te dai jos poti sa spui ca ai pus piciorul pe pamant american si nu simti ca ai intrat in pamantul american, la subsolul unui aeroport de unde nu se stie daca mai iesi.
Zburand deasupra New York-ului am cautat Statuia. Nu am vazut-o, dar macar am avut o priveliste frumoasa, intr-o zi insorita. Dar aici s-a oprit toata partea frumoasa. Te dai jos din avion. Nu mai vezi nimic. Treci printr-un tub, din tub in tunel, iar din tunel intr-o hala imensa cu mocheta cenusie, fara ferestre, undeva la subsolul aeroportului. Aici, nefiind cetatean sau rezident SUA, trebuie sa astepti (dupa multe-multe ore de zburat) la cea mai lunga coada. Si asteptatul nu ar fi o problema, daca nu ai vedea pe banca din spatele tau trei tinere din Mexic care plang. Nu pot trece de ghisee (sunt "undocumented persons") si nici nu se pot intoarce la avion si de acolo in Mexic. Asteapta. Ii intreb pe colegii americani ce o sa se intample cu ele. Si ei imi raspund, glumind: "de obicei, ii impusca".
Dupa ce ti se iau amprentele si ti se face poza cu webcamul si ti se pun intrebari la care trebuie sa raspunzi rapid si sigur pe tine treci la bagaje. Astepti sa iti aterizeze bagajul pe un "carusel" din inox, cam vechi. Dupa o juma de ora in care incerci sa iti identifici geanta, care nu mai e cum o stiai, te indrepti spre vama unde zambesti frumos si speri ca nu pari "suspect". Iesi de aici in sfarsit la... aer! Nu, nu mai e soare si chiar daca ar fi este imposibil sa vezi ceva. Esti la demisolul unei parcari gigante, intr-un terminal imens, dintr-un aeroport grandios facut din betoane si otel. E deja intuneric, parcarile sunt intunecoase, reci. Incerci sa vezi cerul american. E imposibil. Deasupra ta ai betonul care parca sta sa cada: e patat, rupt pe alocuri si cam nefinisat.
Opriti avionul! Vreau sa cobor si sa iau vaporul! Calatoresti multe zile, dar poti dormi si poti ajunge odihnit. Esti sub cerul liber. Sigur prinzi Statuia Libertatii si orizontul american. Si cand te dai jos poti sa spui ca ai pus piciorul pe pamant american si nu simti ca ai intrat in pamantul american, la subsolul unui aeroport de unde nu se stie daca mai iesi.
2008/01/07
Streets of Philadelphia
Ce o sa scriu mai jos nu are nici o legatura cu melodia lui Springsteen, dar mi-a placut titlul. Daca Springsteen se plimba pe strazile din Philadelphia neregasindu-se pe sine... eu pur si simplu m-am plimbat intr-un mod extrem de netru. Imi pare rau, dar nu ma pot entuziasma ca orice turist. La mine totul functioneaza cu efect intarziat. O sa imi dau seama ca e un lucru minunat abia peste cativa ani (v-am zis ca am probleme cu prezentul). Dar sa ne intoarcem la strazile din Philadelphia.
Dincolo de Main Line si inca departe de downtown
O sa sar peste faptul ca am vazut prima data Philadelphia din avion, cand am zburat cam o jumatate de ora deasupra orasului stand la coada la aterizare. Atunci mi s-a parut doar mare, pentru ca doar atat am putut vedea de acolo de sus. M-am apropiat cu adevarat de Philadelphia abia de Craciun. Atunci am ajuns intr-unul din cartierele orasului. Am trecut granita suburbiilor si am urmat the Main Line care te duce direct in downtown. Doar ca ne-am oprit pentru cina la unul din prietenii mei de aici. Cartierele sunt situate pe mici dealuri, iar cladirile cresc progresiv pe masura ce te apropii de centrul orasului. Aici, in acest cartier (imi pare rau, dar am uitat numele comunitatii) ai casele obisnuite cu parter si etaj, lipite unele de altele, din caramida rosie si geamuri albe. Sunt cartiere in care nu vrei sa stii ce se petrece noaptea si traiul modest si neutralitatea te tin in siguranta dincolo de usa casei tale.
Main Line-ul e, asa cum va inchipuiti, strada principala cu chirii mari si magazine destul de scumpe. Nu e nu stiu ce ca si arhitectura sau stil de viata: cladirile in zona in care am fost nu depaseau trei etaje si nu vezi nimic din ceea ce mie imi place sa numesc Europa sofisticata. Nu vezi lux si nu vezi nici bun gust. Sau ceea ce e aici bun gust e mult prea normal si degajat ca sa nu il consideram kitsch sau ieftin in Europa. Cu toate acestea, Main Line e speciala pentru ca te pune in legatura in mod direct cu centrul orasului, acolo unde am ajuns abia azi - 6 ianuarie.
Philadelphia - gloria expirata
Am iesit de pe autostrada care leaga Delaware de "Phili" si am coborat spre centrul istoric al orasului care incepe pe o strada ...76 (totul in acea zona poarta un numar care e legat de gloriosul moment al declaratiei de independenta din 1776). Am parcat in centrul pentru vizitatori si am purces la a gasi o harta si a primi cateva sfaturi bune pentru turisti. Am dat peste un chinez care ni s-a prezentat asa: "born in Phili made in China". A fost primul asiatic pe care l-am putut intelege perfect, cu un aer american, extrem de relaxat. Ca si turist european te astepti sa gasesti la aceste ghisee de informatii doamne aratoase care iti vorbesc profesionist, cu gatul infasurat in esarfe colorate cu gust. Copilul asta nu avea mai mult de 25 de ani, zambea nonstop, facea glume reusite si purta pe el o haina rosie-rosie careia ii lipsea un nasture (cat neprofesionalism!). In concluzie, ne-a dat ponturi pe gratis si ne-a facut sa iesim zambind din acel loc cu trei harti in mana si cu siguranta ca e imposibil sa ne ratacim printre "patratele" extrem de riguros numerotate.
Primul lucru pe care l-am vazut (gratis ca e luna ianuarie!) a fost Liberty Bell - un clopot pe care l-au tras atunci cand si-au castigat independenta de sub coroana britanica, clopot care acum nu mai functioneaza, fiind crapat exact pe la mijloc, dar care sta intr-un muzeu care nu iti spune nimic, ci doar se joaca cu o gramada de cuvinte frumoase ca libertate, drepturi, egalitate si a fost vizitat de ditamai Nelson Mandela si Dalai Lama.
Dupa ce ne-am invartit printre cladirile vechi (hooo... secolul 18, nu coborati prea jos in timp si nu va ganditi la antichitati ca suntem in State!!!!!), am hotarat sa ne punem la coada sa intram in Independence Hall - o cladire care are jumatate din inaltimea UBB si doar 10% din maretia fatadei tribunalului din Cluj. Ghidul nostru era un barbat care vorbea "dramatic", purta o uniforma ca de cercetas, avea plete ca un indian, era creol ca un mexican, purta ochelari si cred ca a iesit de curand din spital dupa un atac cerebral sau ceva asemanator care te face sa te misti cu tot corpul, cand vrei sa iti intorci doar capul spre stanga sau dreapta. Ne-a pus sa ne scoatem guma din gura, sa ne inchidem telefoanele si ne-a avertizat ca nu o sa avem vreme de sedinte foto in interiorul cladirii. In total, am vizitat 3 incaperi: prima - cea in care se tineau procesele; a doua - cea in care au stat marii parinti ai SUA si au elaborat declaratia de independenta; a treia - un salon imens de banchete, dar in care ni s-a spus ca au murit multi soldati americani in timpul razboiului de independenta. In tot acest timp, ghidul nostru si-a spus poezia istorica, a imitat cel putin doi dintre oamenii politici ai secolului 18 cu citate memorabile, ne-a luminat cu lanterna soarele de pe scaunul in care a sezut Lincoln si ne-a spus ca nu toata mobila e originala. Inca incerc sa imi imaginez ce ar fi facut daca lanterna de buzunar nu s-ar fi aprins la loviturile sale... cum ne-ar fi aratat soarele natiunii??? Nu stiu daca ar fi reusit sa improvizeze ceva. Cu toate acestea, m-am simtit bine, ca si cum as fi "calcat" pe istorie si inca ma gandesc la parintii natiunii, la cat de greu le-a fost sa scrie la lumina lumanarii si sa indure caldura din camera care la acea vreme nu avea aer conditionat!
Philadelphia - greu de inteles
De aici am pornit spre China town pentru un pranz ieftin si bun. Am trecut de la strada 6, la strada 7, la strada 8 (daca s-ar fi incurcat la numaratoare cand au pus placutele???)... si tot asa pana am dat de poarta super colorata, de scrisul in chineza, de miros de pranz, de multi asiatici, de stradute aglomerate, de magazine cu haine foarte ieftine si atarnate ca in Piata Marasti, de cladiri destul de joase si murdare. Am cautat un restaurant pentru aproximativ 10 minute! Erau o gramada, dar toate pareau mici si nu tocmai curate. Inchipuiti-va cel mai jalnic fast-food din Cluj si tot nu cred ca o sa aveti o imagine destul de buna pentru restaurantul in care am poposit. Cred ca singura problema e ca aceste mici restaurante, care la noi abia apar si au inca aerul de nou, au fost deschise cam prin anii '60-'70 si nimeni nu si-a dat interesul sa refaca sau sa adauge ceva: scaune mici, oglinzi vechi, mobila roz-mov, uniforme albe si galagie multa. Mancarea a fost perfecta, desi prima farfurie a trebuit returnata, pentru ca in loc de "chicken" micul asiatic a inteles... numai el stie ce a inteles si numai el stie ce era in farfurie, dar pui sigur nu era! Am incercat sa mananc cu betisoare, dar m-am lasat pagubasa spre incantarea tuturor asiaticilor galagiosi din jur care purtau conversatii normale pe tonuri cam ridicate pentru mine. Mai spun doar atat: acest mic restaurant a fost primul restaurant din State in care nu am putut folosi cardul.
Antichitati de secol op'sprezece si anii '50
Dupa ce am trecut de Washington Square si de Drumul cu Bijuterii (era duminica si toate vitrinele erau goale, magazinele fiind inchise: asa ca nici urma de diamante sau de evrei), ne-am ratacit un pic pe strazile care duceau la Antique Row - strada cea mai veche din oras, care acum e plina de magazine cu "antichitati". Am intrat in vreo 3 magazine: unul vindea suveniruri in spiritul anilor 50 cu mari actrite si actori, altul vindea mobila de diferite "etnii", iar celalalt - felicitari si caiete sofisticate cu elastice si dantelute colorate in roz, verde pal si alb.
Admirand casele de inceput de secol 20 cu doar 2 etaje, din caramida rosie si ferestre albe, negre si verzi, apoi cladirile inalte aflate in paragina, zgarie norii din zona noua a orasului, ne-am intors la centrul turistic sa cumparam rapid cateva amintiri despre ceea ce a fost candva Philadelphia - marea capitala, ce a trait marele moment al SUA care nu a fost in 4 iulie, ci in 2 iulie - proclamarea independentei.
Drumul spre New Jersey
Pentru ca am iesit din parcare pe strada numarul 5, si nu pe 6, am fost nevoite sa pornim spre New Jersey, pe faimosul pod Benjamin Franklin: extrem de albastru si extrem de lung si lat, cu vederi minunate spre faimoasele cladiri inalte si luminate din Philadelphia (cum numai in filme si in cartile postale poti vedea!). Pe acest pod, mi-am adus aminte de Godfather, partea intai: Al Pacino ii intreaba pe cei doi pe care urma sa ii omoare - "Are we going to New Jersey?"; cei doi raspund - "Maybe" si soferul intoarce brusc masina si o pune pe contrasens, pe un pod asemanator. Noi nu am reusit sa facem asta, ca in mijlocul drumului era un mini zid de beton, asa ca a trebuit sa traversam Delaware River, sa tragem pe dreapta, sa ne cautam autostrada si sa ne intoarcem pe acelasi pod pentru EXIT.
P.S. Streets of Philadelphia va urma... filmarile continua la urmatoarea vizita.
Dincolo de Main Line si inca departe de downtown
O sa sar peste faptul ca am vazut prima data Philadelphia din avion, cand am zburat cam o jumatate de ora deasupra orasului stand la coada la aterizare. Atunci mi s-a parut doar mare, pentru ca doar atat am putut vedea de acolo de sus. M-am apropiat cu adevarat de Philadelphia abia de Craciun. Atunci am ajuns intr-unul din cartierele orasului. Am trecut granita suburbiilor si am urmat the Main Line care te duce direct in downtown. Doar ca ne-am oprit pentru cina la unul din prietenii mei de aici. Cartierele sunt situate pe mici dealuri, iar cladirile cresc progresiv pe masura ce te apropii de centrul orasului. Aici, in acest cartier (imi pare rau, dar am uitat numele comunitatii) ai casele obisnuite cu parter si etaj, lipite unele de altele, din caramida rosie si geamuri albe. Sunt cartiere in care nu vrei sa stii ce se petrece noaptea si traiul modest si neutralitatea te tin in siguranta dincolo de usa casei tale.
Main Line-ul e, asa cum va inchipuiti, strada principala cu chirii mari si magazine destul de scumpe. Nu e nu stiu ce ca si arhitectura sau stil de viata: cladirile in zona in care am fost nu depaseau trei etaje si nu vezi nimic din ceea ce mie imi place sa numesc Europa sofisticata. Nu vezi lux si nu vezi nici bun gust. Sau ceea ce e aici bun gust e mult prea normal si degajat ca sa nu il consideram kitsch sau ieftin in Europa. Cu toate acestea, Main Line e speciala pentru ca te pune in legatura in mod direct cu centrul orasului, acolo unde am ajuns abia azi - 6 ianuarie.
Philadelphia - gloria expirata
Am iesit de pe autostrada care leaga Delaware de "Phili" si am coborat spre centrul istoric al orasului care incepe pe o strada ...76 (totul in acea zona poarta un numar care e legat de gloriosul moment al declaratiei de independenta din 1776). Am parcat in centrul pentru vizitatori si am purces la a gasi o harta si a primi cateva sfaturi bune pentru turisti. Am dat peste un chinez care ni s-a prezentat asa: "born in Phili made in China". A fost primul asiatic pe care l-am putut intelege perfect, cu un aer american, extrem de relaxat. Ca si turist european te astepti sa gasesti la aceste ghisee de informatii doamne aratoase care iti vorbesc profesionist, cu gatul infasurat in esarfe colorate cu gust. Copilul asta nu avea mai mult de 25 de ani, zambea nonstop, facea glume reusite si purta pe el o haina rosie-rosie careia ii lipsea un nasture (cat neprofesionalism!). In concluzie, ne-a dat ponturi pe gratis si ne-a facut sa iesim zambind din acel loc cu trei harti in mana si cu siguranta ca e imposibil sa ne ratacim printre "patratele" extrem de riguros numerotate.
Primul lucru pe care l-am vazut (gratis ca e luna ianuarie!) a fost Liberty Bell - un clopot pe care l-au tras atunci cand si-au castigat independenta de sub coroana britanica, clopot care acum nu mai functioneaza, fiind crapat exact pe la mijloc, dar care sta intr-un muzeu care nu iti spune nimic, ci doar se joaca cu o gramada de cuvinte frumoase ca libertate, drepturi, egalitate si a fost vizitat de ditamai Nelson Mandela si Dalai Lama.
Dupa ce ne-am invartit printre cladirile vechi (hooo... secolul 18, nu coborati prea jos in timp si nu va ganditi la antichitati ca suntem in State!!!!!), am hotarat sa ne punem la coada sa intram in Independence Hall - o cladire care are jumatate din inaltimea UBB si doar 10% din maretia fatadei tribunalului din Cluj. Ghidul nostru era un barbat care vorbea "dramatic", purta o uniforma ca de cercetas, avea plete ca un indian, era creol ca un mexican, purta ochelari si cred ca a iesit de curand din spital dupa un atac cerebral sau ceva asemanator care te face sa te misti cu tot corpul, cand vrei sa iti intorci doar capul spre stanga sau dreapta. Ne-a pus sa ne scoatem guma din gura, sa ne inchidem telefoanele si ne-a avertizat ca nu o sa avem vreme de sedinte foto in interiorul cladirii. In total, am vizitat 3 incaperi: prima - cea in care se tineau procesele; a doua - cea in care au stat marii parinti ai SUA si au elaborat declaratia de independenta; a treia - un salon imens de banchete, dar in care ni s-a spus ca au murit multi soldati americani in timpul razboiului de independenta. In tot acest timp, ghidul nostru si-a spus poezia istorica, a imitat cel putin doi dintre oamenii politici ai secolului 18 cu citate memorabile, ne-a luminat cu lanterna soarele de pe scaunul in care a sezut Lincoln si ne-a spus ca nu toata mobila e originala. Inca incerc sa imi imaginez ce ar fi facut daca lanterna de buzunar nu s-ar fi aprins la loviturile sale... cum ne-ar fi aratat soarele natiunii??? Nu stiu daca ar fi reusit sa improvizeze ceva. Cu toate acestea, m-am simtit bine, ca si cum as fi "calcat" pe istorie si inca ma gandesc la parintii natiunii, la cat de greu le-a fost sa scrie la lumina lumanarii si sa indure caldura din camera care la acea vreme nu avea aer conditionat!
Philadelphia - greu de inteles
De aici am pornit spre China town pentru un pranz ieftin si bun. Am trecut de la strada 6, la strada 7, la strada 8 (daca s-ar fi incurcat la numaratoare cand au pus placutele???)... si tot asa pana am dat de poarta super colorata, de scrisul in chineza, de miros de pranz, de multi asiatici, de stradute aglomerate, de magazine cu haine foarte ieftine si atarnate ca in Piata Marasti, de cladiri destul de joase si murdare. Am cautat un restaurant pentru aproximativ 10 minute! Erau o gramada, dar toate pareau mici si nu tocmai curate. Inchipuiti-va cel mai jalnic fast-food din Cluj si tot nu cred ca o sa aveti o imagine destul de buna pentru restaurantul in care am poposit. Cred ca singura problema e ca aceste mici restaurante, care la noi abia apar si au inca aerul de nou, au fost deschise cam prin anii '60-'70 si nimeni nu si-a dat interesul sa refaca sau sa adauge ceva: scaune mici, oglinzi vechi, mobila roz-mov, uniforme albe si galagie multa. Mancarea a fost perfecta, desi prima farfurie a trebuit returnata, pentru ca in loc de "chicken" micul asiatic a inteles... numai el stie ce a inteles si numai el stie ce era in farfurie, dar pui sigur nu era! Am incercat sa mananc cu betisoare, dar m-am lasat pagubasa spre incantarea tuturor asiaticilor galagiosi din jur care purtau conversatii normale pe tonuri cam ridicate pentru mine. Mai spun doar atat: acest mic restaurant a fost primul restaurant din State in care nu am putut folosi cardul.
Antichitati de secol op'sprezece si anii '50
Dupa ce am trecut de Washington Square si de Drumul cu Bijuterii (era duminica si toate vitrinele erau goale, magazinele fiind inchise: asa ca nici urma de diamante sau de evrei), ne-am ratacit un pic pe strazile care duceau la Antique Row - strada cea mai veche din oras, care acum e plina de magazine cu "antichitati". Am intrat in vreo 3 magazine: unul vindea suveniruri in spiritul anilor 50 cu mari actrite si actori, altul vindea mobila de diferite "etnii", iar celalalt - felicitari si caiete sofisticate cu elastice si dantelute colorate in roz, verde pal si alb.
Admirand casele de inceput de secol 20 cu doar 2 etaje, din caramida rosie si ferestre albe, negre si verzi, apoi cladirile inalte aflate in paragina, zgarie norii din zona noua a orasului, ne-am intors la centrul turistic sa cumparam rapid cateva amintiri despre ceea ce a fost candva Philadelphia - marea capitala, ce a trait marele moment al SUA care nu a fost in 4 iulie, ci in 2 iulie - proclamarea independentei.
Drumul spre New Jersey
Pentru ca am iesit din parcare pe strada numarul 5, si nu pe 6, am fost nevoite sa pornim spre New Jersey, pe faimosul pod Benjamin Franklin: extrem de albastru si extrem de lung si lat, cu vederi minunate spre faimoasele cladiri inalte si luminate din Philadelphia (cum numai in filme si in cartile postale poti vedea!). Pe acest pod, mi-am adus aminte de Godfather, partea intai: Al Pacino ii intreaba pe cei doi pe care urma sa ii omoare - "Are we going to New Jersey?"; cei doi raspund - "Maybe" si soferul intoarce brusc masina si o pune pe contrasens, pe un pod asemanator. Noi nu am reusit sa facem asta, ca in mijlocul drumului era un mini zid de beton, asa ca a trebuit sa traversam Delaware River, sa tragem pe dreapta, sa ne cautam autostrada si sa ne intoarcem pe acelasi pod pentru EXIT.
P.S. Streets of Philadelphia va urma... filmarile continua la urmatoarea vizita.
2008/01/05
Amintiri din viitor
Am probleme cu traitul in prezent. Si nu sunt melodramatica... nu fug de nimic, ca totul e (aproape) minunat! Dar nu ma pot concentra pe prezent. M-am saturat de amintiri si m-am saturat sa ma gandesc ca fiecare moment placut de acum o sa fie o minunata amintire care o sa ma faca sa plang la vremea potrivita. Si nu mai vreau sa fac planuri si nu mai vreau sa ma gandesc la ce o sa fac cand sotul meu o sa moara, mai ales ca nici nu am un sot.
Si nu cred ca sunt singura cu aceasta problema. Petrecem atata timp facand planuri chiar si pentru a doua zi si vorbim atat de mult despre ce a fost candva, ca uitam sa traim ASTAZI, ACUM. Stiu ca nu va zic o noutate. E deja un cliseu ca traim intr-o lume care inainteaza cu viteza luminii, ca nu mai facem fata presiunilor de tot felul. Si cred ca ati primit cel putin un powerpoint care va spune sa luati o pauza, sa zambiti, sa spuneti celor din jur "va iubesc", sa nu va ingrijorati prea mult de caloriile din ciocolata etc.
Nu stiu de ce au altii aceasta problema, dar cred ca stiu ce mi se intampla mie: sunt in stare de soc. E ca atunci cand te loveste o masina. In acel moment te gandesti la ce frumos/frumoasa erai cand treceai strada, cum iti mai batea vantul in plete, cata speranta era in tine si acum zaci aici pe asfalt intr-un mod extrem de dezordonat care dovedeste ca nu prea stii cine mai esti si daca piciorul stang ar trebui sa fie indoit spre exterior au ba. Si in acelasi moment in care privesti cerul dintr-un punct cu totul inedit te gandesti la ce bine o sa fie dupa ce vine salvarea, te ia, te interneaza si dupa recuperare devii din nou cel cu pletele in vant.
Nu orice prezent trebuie sa fie o masina care te calca si care te zapaceste, dar sigur orice prezent te sifoneaza. Si in timp ce te calci cu fierul de facut planuri te gandesti nostalgic la ce erai inainte sa ajungi AICI, ACUM.
Si nu cred ca sunt singura cu aceasta problema. Petrecem atata timp facand planuri chiar si pentru a doua zi si vorbim atat de mult despre ce a fost candva, ca uitam sa traim ASTAZI, ACUM. Stiu ca nu va zic o noutate. E deja un cliseu ca traim intr-o lume care inainteaza cu viteza luminii, ca nu mai facem fata presiunilor de tot felul. Si cred ca ati primit cel putin un powerpoint care va spune sa luati o pauza, sa zambiti, sa spuneti celor din jur "va iubesc", sa nu va ingrijorati prea mult de caloriile din ciocolata etc.
Nu stiu de ce au altii aceasta problema, dar cred ca stiu ce mi se intampla mie: sunt in stare de soc. E ca atunci cand te loveste o masina. In acel moment te gandesti la ce frumos/frumoasa erai cand treceai strada, cum iti mai batea vantul in plete, cata speranta era in tine si acum zaci aici pe asfalt intr-un mod extrem de dezordonat care dovedeste ca nu prea stii cine mai esti si daca piciorul stang ar trebui sa fie indoit spre exterior au ba. Si in acelasi moment in care privesti cerul dintr-un punct cu totul inedit te gandesti la ce bine o sa fie dupa ce vine salvarea, te ia, te interneaza si dupa recuperare devii din nou cel cu pletele in vant.
Nu orice prezent trebuie sa fie o masina care te calca si care te zapaceste, dar sigur orice prezent te sifoneaza. Si in timp ce te calci cu fierul de facut planuri te gandesti nostalgic la ce erai inainte sa ajungi AICI, ACUM.
2007/12/21
Siguranta turnului Babel
Putine sunt filmele care reusesc/au reusit sa ma impresioneze. Babel e unul dintre ele. De ce? Pentru idee si pentru ca sincer nu stiu daca am prins ideea. Tocmai l-am vazut. Simte-te sigur acolo unde nu te crezi in siguranta si teme-te de lucrurile, locurile si oamenii care iti inspira incredere. Si asta e doar o parte din idee sau doar una din idei.
Copiii americani au fost in siguranta in "paradisul" din Mexic, dar au fost aproape de moarte pe taramul Statelor Unite. Mama lor, impuscata de un copil (nonterorist, dar rebel), stresata de gheata si de bolile din Maroc, e salvata de un veterinar arab ce o opereaza cu un ac nesterilizat. Si asta in timp ce "fratii" sai occidentali, care vorbesc limbi sofisticate si injura monoton, o parasesc pentru ca nu pot supravietui fara aer conditionat. Adolescenta surda din Tokyo este mai vulnerabila si trebuie sa se teama mai tare de ea insasi decat de prietenii ei drogati si de marele oras in care traieste. Guvernanta mexicana care s-a simtit 16 ani in siguranta in State si care si-a construit o noua viata crezand in visul, democratia si dreptatea americana e expulzata si se intoarce in mahalaua sa.
Pare clar. Dolarii nu pot cumpara umanitatea arabului, dar viata acestuia depinde de politica, de aceeasi politica de care depinde si viata celui pe care l-a impuscat si incearca sa-l salveze. Inocenta nu e atat de alba si nici destul de tanara.
Si totusi e confuz si uneori fara sens si poate chiar ilegal. Inca nu inteleg unele scene gratuite din film. De ce trebuie sa pui un copil arab/actor arab sa se masturbeze? De ce trebuie sa insinuezi incestul? Si de ce o faci doar cu o lume care crezi ca nu te va da in judecata? Doar sa se vanda filmul mai bine? Sau chiar ai un motiv care nu a reusit sa treaca de MINE? Sau ai vrut sa imi arati mie, spectatorului, ca problemele adolescentei sunt aceleasi in orice parte a lumii - fie ea desertul marocan, fie ea luminatul Tokyo? Stiam asta. De asta cred ca unele scene sunt gratuite si ca pe alocuri nu crezi in inteligenta mea ca spectator.
Totusi m-a impresionat siguranta turnului Babel, a lumii in care nu te cunoaste nimeni, a lumii in care esti mai de pret pentru ca esti diferit fata de ceilalti. Diversitatea (surzenia, cetatenia americana) te protejeaza in Mexic, Maroc sau Tokyo. In schimb, atunci cand esti la fel ca ceilalti esti in pericol... in State, in Maroc, in Mexic. Si daca credeti ca am fost confuza, vedeti filmul si apoi intoarceti-va la ce am scris.
Copiii americani au fost in siguranta in "paradisul" din Mexic, dar au fost aproape de moarte pe taramul Statelor Unite. Mama lor, impuscata de un copil (nonterorist, dar rebel), stresata de gheata si de bolile din Maroc, e salvata de un veterinar arab ce o opereaza cu un ac nesterilizat. Si asta in timp ce "fratii" sai occidentali, care vorbesc limbi sofisticate si injura monoton, o parasesc pentru ca nu pot supravietui fara aer conditionat. Adolescenta surda din Tokyo este mai vulnerabila si trebuie sa se teama mai tare de ea insasi decat de prietenii ei drogati si de marele oras in care traieste. Guvernanta mexicana care s-a simtit 16 ani in siguranta in State si care si-a construit o noua viata crezand in visul, democratia si dreptatea americana e expulzata si se intoarce in mahalaua sa.
Pare clar. Dolarii nu pot cumpara umanitatea arabului, dar viata acestuia depinde de politica, de aceeasi politica de care depinde si viata celui pe care l-a impuscat si incearca sa-l salveze. Inocenta nu e atat de alba si nici destul de tanara.
Si totusi e confuz si uneori fara sens si poate chiar ilegal. Inca nu inteleg unele scene gratuite din film. De ce trebuie sa pui un copil arab/actor arab sa se masturbeze? De ce trebuie sa insinuezi incestul? Si de ce o faci doar cu o lume care crezi ca nu te va da in judecata? Doar sa se vanda filmul mai bine? Sau chiar ai un motiv care nu a reusit sa treaca de MINE? Sau ai vrut sa imi arati mie, spectatorului, ca problemele adolescentei sunt aceleasi in orice parte a lumii - fie ea desertul marocan, fie ea luminatul Tokyo? Stiam asta. De asta cred ca unele scene sunt gratuite si ca pe alocuri nu crezi in inteligenta mea ca spectator.
Totusi m-a impresionat siguranta turnului Babel, a lumii in care nu te cunoaste nimeni, a lumii in care esti mai de pret pentru ca esti diferit fata de ceilalti. Diversitatea (surzenia, cetatenia americana) te protejeaza in Mexic, Maroc sau Tokyo. In schimb, atunci cand esti la fel ca ceilalti esti in pericol... in State, in Maroc, in Mexic. Si daca credeti ca am fost confuza, vedeti filmul si apoi intoarceti-va la ce am scris.
2007/12/15
Self-esteem
The schools now: It is all about self-esteem in the schools now.
Build the kids' self-esteem, make them feel good about themselves.
If everybody grows up with high self-esteem, who is going to dance in our strip clubs?
What's going to happen to our porno industry?
These women don't just grown on trees.
(Lazyboy)
Acum un an si ceva cand Adi s-a intors din State si mi-a dat sa ascult piesa de la Lazyboy, m-au socat aceste versuri, mai ales ca lucrez in industria "cum sa crestem increderea copiilor in propriile forte". Am ajuns insa sa inteleg ironia poetului. Stooooop! Asta imi vine sa strig cand aud "you are amazing!", "you are so talented", "you are so great", "you are such a good girl". Nu, nu erau pentru mine, ci pentru o fetita de 5 ani care inca nu stie nici sa se incalte (nu sa isi lege sireturile, sa se incalte!!!). Hai sa fim optimisti, dar realisti! O fi asta tara tuturor posibilitatilor, dar nu toti o sa ajunga mari vedete, manechine etc. Deja imi inchipui acest copil la minunata varsta de 25 de ani: "Doamne, ce talentata eram, ce cuminte, cate stelute aurii am primit cand eram mica, si uite unde am ajuns!". Nu stiu unde va ajunge, dar eu prevad depresii create de lipsa de realism a parintilor si prea mult "self-esteem".
Si nu exagerez. Si adultii au probleme. Nu-s sanatosi daca nu se felicita si se "complimenteaza" zi de zi. Eu una deja m-am saturat. Recunosc ca ma fac sa ma simt foarte bine toate apelativele (Miss Smart, Miss President... si mai nou Miss Romania), dar deja imi fac greata. Aloooooo, chiar nu am probleme cu increderea in mine sau cel putin asa credeam, dar de cand aud in fiecare zi cel putin 5 complimente incep sa ma intreb daca nu cumva duc lipsa de asa ceva, iar oamenii astia vor sa ma ajute (poate stiu ei ceva ce nu stiu eu). Glumesc, nu ma intreb nimic, dar ma prostesc. Si cand ma prostesc le spun ca am doar 4 ani, ca vin dintr-o tara in care nu e nimic, ca trebuie sa merg pe jos pana in Ungaria, ca sa trimit un email, ca sunt egoista, ca sunt naspa si ca pot fi chiar mai naspa decat par, ca mint nonstop, ca am un sot pe care il cheama Dracula si care lucreaza pentru KGB... da, chiar in halul asta ma exaspereaza oamenii care din 10 in 10 minute trebuie sa spuna ceva frumos despre mine si despre felul meu de a fi! Si cand ma plictisesc, dau ignore si spun intr-un stil teleghidat: Thank you!
P.S. Azi am intrebat un coleg de ce imi face una intruna complimente. Si mi-a zis ca trebuie sa recunosc ca atunci cand vreau sa ma vad pe mine trebuie sa ma uit in oglinda. Si ca asa am nevoie de alti oameni sa imi spuna ce minunata sunt! Aloooo, oi avea nevoie de oglinda, dar fara ochii si ochelari MEI de pe nasul MEU nu foloseste la nimic oglinda!!! Stop joc!
Build the kids' self-esteem, make them feel good about themselves.
If everybody grows up with high self-esteem, who is going to dance in our strip clubs?
What's going to happen to our porno industry?
These women don't just grown on trees.
(Lazyboy)
Acum un an si ceva cand Adi s-a intors din State si mi-a dat sa ascult piesa de la Lazyboy, m-au socat aceste versuri, mai ales ca lucrez in industria "cum sa crestem increderea copiilor in propriile forte". Am ajuns insa sa inteleg ironia poetului. Stooooop! Asta imi vine sa strig cand aud "you are amazing!", "you are so talented", "you are so great", "you are such a good girl". Nu, nu erau pentru mine, ci pentru o fetita de 5 ani care inca nu stie nici sa se incalte (nu sa isi lege sireturile, sa se incalte!!!). Hai sa fim optimisti, dar realisti! O fi asta tara tuturor posibilitatilor, dar nu toti o sa ajunga mari vedete, manechine etc. Deja imi inchipui acest copil la minunata varsta de 25 de ani: "Doamne, ce talentata eram, ce cuminte, cate stelute aurii am primit cand eram mica, si uite unde am ajuns!". Nu stiu unde va ajunge, dar eu prevad depresii create de lipsa de realism a parintilor si prea mult "self-esteem".
Si nu exagerez. Si adultii au probleme. Nu-s sanatosi daca nu se felicita si se "complimenteaza" zi de zi. Eu una deja m-am saturat. Recunosc ca ma fac sa ma simt foarte bine toate apelativele (Miss Smart, Miss President... si mai nou Miss Romania), dar deja imi fac greata. Aloooooo, chiar nu am probleme cu increderea in mine sau cel putin asa credeam, dar de cand aud in fiecare zi cel putin 5 complimente incep sa ma intreb daca nu cumva duc lipsa de asa ceva, iar oamenii astia vor sa ma ajute (poate stiu ei ceva ce nu stiu eu). Glumesc, nu ma intreb nimic, dar ma prostesc. Si cand ma prostesc le spun ca am doar 4 ani, ca vin dintr-o tara in care nu e nimic, ca trebuie sa merg pe jos pana in Ungaria, ca sa trimit un email, ca sunt egoista, ca sunt naspa si ca pot fi chiar mai naspa decat par, ca mint nonstop, ca am un sot pe care il cheama Dracula si care lucreaza pentru KGB... da, chiar in halul asta ma exaspereaza oamenii care din 10 in 10 minute trebuie sa spuna ceva frumos despre mine si despre felul meu de a fi! Si cand ma plictisesc, dau ignore si spun intr-un stil teleghidat: Thank you!
P.S. Azi am intrebat un coleg de ce imi face una intruna complimente. Si mi-a zis ca trebuie sa recunosc ca atunci cand vreau sa ma vad pe mine trebuie sa ma uit in oglinda. Si ca asa am nevoie de alti oameni sa imi spuna ce minunata sunt! Aloooo, oi avea nevoie de oglinda, dar fara ochii si ochelari MEI de pe nasul MEU nu foloseste la nimic oglinda!!! Stop joc!
2007/12/07
Schimbati mobila, aduceti pizza si comandati carti de pe amazon.com
De cand am ajuns aici, la University of Delaware, ma tot intreb de ce consider scoala de aici mai buna decat scoala de acasa? Ce o face mai buna? Nu va faceti griji, inca dorm bine noaptea. :)
Concluzia mea la sfarsitul semestrului: spatiul, resursele si studentii. Atat? Da, atat. Tin sa precizez ca profesorii lor nu sunt mai destepti si nici mai pregatiti decat ai nostri.
Spatiul
Clasele lor si spatiul universitar e gandit perfect pentru studiu. Pe langa toata verdeata, care m-a deranjat la inceput, si campusul care mi-a parut un centru de relaxare, e ceva mai mult. Intri intr-o clasa: sala de marime mijlocie (tineti minte clasele din liceu sau scoala generala?); peste tot e mocheta (o face primitoare si relaxanta); toate mesele si scaunele sunt la acelasi nivel si daca nu ar fi tabla nu ti-ai putea da seama unde o sa stea profesorul; mesele sunt asezate intr-un relativ cerc - spatiu pentru discutie; scaunele sunt extrem de relaxante; si bineinteles ca ai toata tehnologia de rigoare de la creta la ecran de proiectie.
Comparati sala asta cu o sala de curs din Romania in care ca vrei, ca nu vrei trebuie sa iti ignori colegii, sa le intorci spatele, ca doar trebuie sa sezi si sa te uiti spre catedra de pe podium. Va spune ceva? Cel mai important om in clasa este profesorul pe care noi trebuie sa il ascultam si sa stam cuminti si sa nu indraznim sa comentam sau sa discutam subiectul cu colegii nostri. Exagerez, dar doar ca sa ma fac inteleasa. Sistemul nostru spatial, poate inconstient sau din dorinta de a economisi spatiu, nu incurajeaza discutiile si transmite un mesaj foarte clar studentilor: sunteti aici ca sa ascultati. Oricat s-ar ruga profesorii (si sunt norocoasa ca am avut parte de ei) de studenti sa intervina, sa spuna ceva... nu e de ajuns, pentru ca e o mare contradictie intre mesajul transmis "live" si cel transmis prin mediul in care se desfasoara cursurile.
Resursele
Credeti ca mai e nevoie sa va spun ca inca ma simt pierduta in biblioteca de aici, ca mi se pare ca nu pot cuprinde nici macar cu mintea toate bazele de date electronice? Si ca de multe ori mi se pare ca sunt intr-un labirint in care ai milioane de coridoare pe care poti sa o iei si totusi stii ca e imposibil sa gasesti iesirea?
Mai zic doar atat: azi m-am dus la biblioteca sa iau doua carti, m-am intors cu 5 si m-am oprit din cules, pentru ca nu le mai puteam cara in cele doua maini. Dar maine merg din nou, sa imi fac provizii pentru saptamanile de vacanta.
Studentii
Imi pare rau, dar studentii lor sunt mai buni decat studentii nostri. De ce? Pentru ca au resurse si pentru ca sunt mult mai seriosi (sau cel putin par). Nu se pune problema absentei de la curs, decat daca chiar ai o urgenta sau s-a intamplat ceva supergrav. Nu se pune problema sa nu respecti deadlineurile si nu se pune problema sa nu citesti sau sa iti faci "temele". Si nicidecum nu poti sa zici ca azi ma duc la curs si o sa stau cuminte in banca mea si nu zic nimic, ca nu am chef. Nu, in fiecare clasa trebuie sa faci urmatoarele si le faci: PARTICIPI, ITI EXPRIMI IDEILE, INTREBI, PROVOCI, COMENTEZI, LUCREZI. Pe mine, ca student roman, m-au epuizat lucrurile astea, alaturi de sutele de pagini citite in clasa, in biblioteca, la centru, in autobus, acasa, la masa, in pat, pe podea, pe canapea etc. Si cum naiba sa nu citesti cand te duci la biblioteca si vezi un afis mare pe scari cu Orlando Bloom imbracat intr-un pulover sexi, cu o privire sexy, dar totusi cu o carte in mana si iti spune: READ?!
Totusi, chiar si pe acesti colegi superseriosi i-am prins ca nu citesc intotdeauna, dar asta tine de gradul de lene care exista in fiecare din noi si de faptul ca dupa atata citit simti nevoia sa iei o pauza mentala macar o data pe semestru si sa recuperezi cititul mai tarziu. Dar aceeasi studenti stiu sa se distreze cu masura, muncesc (toti au cel putin un research assistanship), organizeaza discutii, colocvii, prezentari, participa la conferinte.
Daca am rezolva spatiul si resursele, ne-ar mai ramane doar de motivat studentii. Poate ca ar fi bine sa incepem cu pizza si suc. Aici fiecare intalnire, discutie e si un bun pretext de mancat, dar o data ce ai adus oamenii acolo si vorbesti despre lucruri interesante si starnesti discutii la fel de interesante, ii ai si data viitoare.
P.S. Si nu am mai zis nimic de competie, colaborare, incurajari, feedback, ca de astea cred ca stiati deja.
Concluzia mea la sfarsitul semestrului: spatiul, resursele si studentii. Atat? Da, atat. Tin sa precizez ca profesorii lor nu sunt mai destepti si nici mai pregatiti decat ai nostri.
Spatiul
Clasele lor si spatiul universitar e gandit perfect pentru studiu. Pe langa toata verdeata, care m-a deranjat la inceput, si campusul care mi-a parut un centru de relaxare, e ceva mai mult. Intri intr-o clasa: sala de marime mijlocie (tineti minte clasele din liceu sau scoala generala?); peste tot e mocheta (o face primitoare si relaxanta); toate mesele si scaunele sunt la acelasi nivel si daca nu ar fi tabla nu ti-ai putea da seama unde o sa stea profesorul; mesele sunt asezate intr-un relativ cerc - spatiu pentru discutie; scaunele sunt extrem de relaxante; si bineinteles ca ai toata tehnologia de rigoare de la creta la ecran de proiectie.
Comparati sala asta cu o sala de curs din Romania in care ca vrei, ca nu vrei trebuie sa iti ignori colegii, sa le intorci spatele, ca doar trebuie sa sezi si sa te uiti spre catedra de pe podium. Va spune ceva? Cel mai important om in clasa este profesorul pe care noi trebuie sa il ascultam si sa stam cuminti si sa nu indraznim sa comentam sau sa discutam subiectul cu colegii nostri. Exagerez, dar doar ca sa ma fac inteleasa. Sistemul nostru spatial, poate inconstient sau din dorinta de a economisi spatiu, nu incurajeaza discutiile si transmite un mesaj foarte clar studentilor: sunteti aici ca sa ascultati. Oricat s-ar ruga profesorii (si sunt norocoasa ca am avut parte de ei) de studenti sa intervina, sa spuna ceva... nu e de ajuns, pentru ca e o mare contradictie intre mesajul transmis "live" si cel transmis prin mediul in care se desfasoara cursurile.
Resursele
Credeti ca mai e nevoie sa va spun ca inca ma simt pierduta in biblioteca de aici, ca mi se pare ca nu pot cuprinde nici macar cu mintea toate bazele de date electronice? Si ca de multe ori mi se pare ca sunt intr-un labirint in care ai milioane de coridoare pe care poti sa o iei si totusi stii ca e imposibil sa gasesti iesirea?
Mai zic doar atat: azi m-am dus la biblioteca sa iau doua carti, m-am intors cu 5 si m-am oprit din cules, pentru ca nu le mai puteam cara in cele doua maini. Dar maine merg din nou, sa imi fac provizii pentru saptamanile de vacanta.
Studentii
Imi pare rau, dar studentii lor sunt mai buni decat studentii nostri. De ce? Pentru ca au resurse si pentru ca sunt mult mai seriosi (sau cel putin par). Nu se pune problema absentei de la curs, decat daca chiar ai o urgenta sau s-a intamplat ceva supergrav. Nu se pune problema sa nu respecti deadlineurile si nu se pune problema sa nu citesti sau sa iti faci "temele". Si nicidecum nu poti sa zici ca azi ma duc la curs si o sa stau cuminte in banca mea si nu zic nimic, ca nu am chef. Nu, in fiecare clasa trebuie sa faci urmatoarele si le faci: PARTICIPI, ITI EXPRIMI IDEILE, INTREBI, PROVOCI, COMENTEZI, LUCREZI. Pe mine, ca student roman, m-au epuizat lucrurile astea, alaturi de sutele de pagini citite in clasa, in biblioteca, la centru, in autobus, acasa, la masa, in pat, pe podea, pe canapea etc. Si cum naiba sa nu citesti cand te duci la biblioteca si vezi un afis mare pe scari cu Orlando Bloom imbracat intr-un pulover sexi, cu o privire sexy, dar totusi cu o carte in mana si iti spune: READ?!
Totusi, chiar si pe acesti colegi superseriosi i-am prins ca nu citesc intotdeauna, dar asta tine de gradul de lene care exista in fiecare din noi si de faptul ca dupa atata citit simti nevoia sa iei o pauza mentala macar o data pe semestru si sa recuperezi cititul mai tarziu. Dar aceeasi studenti stiu sa se distreze cu masura, muncesc (toti au cel putin un research assistanship), organizeaza discutii, colocvii, prezentari, participa la conferinte.
Daca am rezolva spatiul si resursele, ne-ar mai ramane doar de motivat studentii. Poate ca ar fi bine sa incepem cu pizza si suc. Aici fiecare intalnire, discutie e si un bun pretext de mancat, dar o data ce ai adus oamenii acolo si vorbesti despre lucruri interesante si starnesti discutii la fel de interesante, ii ai si data viitoare.
P.S. Si nu am mai zis nimic de competie, colaborare, incurajari, feedback, ca de astea cred ca stiati deja.
2007/11/29
Risipa e "on sale"
Mi-e dor sa vad frigedul gol, desi nu prea stiu cum e. In Franta, cateva luni, nici macar nu am avut frigider, iar cand am avut, a fost mai tot timpul gol.
Aici, in State - evident, frigiderul plin inseamna nu bunastare, ci risipa. De ce am frigiderul plin? Pentru ca ma streseaza mama sa mananc? Pentru ca tata crede ca fac foame? Pentru ca imi place sa mananc si sa gatesc? NU! Ci pentru ca atunci cand ma duc la cumparaturi, de fiecare data, e ceva "on sale"; pentru ca daca vreau sa cumpar o paine, mi se ofera doua (la pret de una si juma'); pentru ca daca vreau sa cumpar carne de pui (si o cumpar), carnea de vita e la juma' de pret; pentru ca daca vreau sa cumpar un kilogram de cartofi, mi se da inca unul gratis; pentru ca daca vreau o cutie normala de branza, exista doar in format large si extralarge; pentru ca lumea ma priveste ca "o ciudata" daca refuz punga de cartofi gratis sau daca nu am luat cel putin doua cutii de macaroane care erau doar 50 de centi!
Vreau frigidere goale, vreau sa stiu/stim/stie ca unii copii mor de foame (imi pare rau de dramatism), in timp ce altii fierb oua doar pentru ca le place sa le decojeasca, sa le taie in bucati mici, in farfuriile cu personaje Disney, sa le sareze, ca apoi sa le... arunce. Unii chiar mor de foame, in timp ce altii inca nu au aflat ca pot folosi doar juma' de pachet de spaghete, daca gatesc doar pentru doua persoane: le fierb pe toate, le pregatesc, mananca portiile de care au nevoie, iar restul le mai lasa o zi (de ce? poate pentru ca sa aiba pretextul necesar sa le arunce) si apoi ajung nu la pisica, caine, ci direct la cosul de gunoi!
P.S. Vreau si camere, dulapuri si pivnite goale! Vreau ca America sa simta LIPSA, IMPOSIBILUL! Sa vada zece rafturi cu aceeasi conserva de peste, in loc de un raft cu 63 de feluri de paine. De ce? De dragul experimentului si al celor care viseaza la frigidere pline.
Aici, in State - evident, frigiderul plin inseamna nu bunastare, ci risipa. De ce am frigiderul plin? Pentru ca ma streseaza mama sa mananc? Pentru ca tata crede ca fac foame? Pentru ca imi place sa mananc si sa gatesc? NU! Ci pentru ca atunci cand ma duc la cumparaturi, de fiecare data, e ceva "on sale"; pentru ca daca vreau sa cumpar o paine, mi se ofera doua (la pret de una si juma'); pentru ca daca vreau sa cumpar carne de pui (si o cumpar), carnea de vita e la juma' de pret; pentru ca daca vreau sa cumpar un kilogram de cartofi, mi se da inca unul gratis; pentru ca daca vreau o cutie normala de branza, exista doar in format large si extralarge; pentru ca lumea ma priveste ca "o ciudata" daca refuz punga de cartofi gratis sau daca nu am luat cel putin doua cutii de macaroane care erau doar 50 de centi!
Vreau frigidere goale, vreau sa stiu/stim/stie ca unii copii mor de foame (imi pare rau de dramatism), in timp ce altii fierb oua doar pentru ca le place sa le decojeasca, sa le taie in bucati mici, in farfuriile cu personaje Disney, sa le sareze, ca apoi sa le... arunce. Unii chiar mor de foame, in timp ce altii inca nu au aflat ca pot folosi doar juma' de pachet de spaghete, daca gatesc doar pentru doua persoane: le fierb pe toate, le pregatesc, mananca portiile de care au nevoie, iar restul le mai lasa o zi (de ce? poate pentru ca sa aiba pretextul necesar sa le arunce) si apoi ajung nu la pisica, caine, ci direct la cosul de gunoi!
P.S. Vreau si camere, dulapuri si pivnite goale! Vreau ca America sa simta LIPSA, IMPOSIBILUL! Sa vada zece rafturi cu aceeasi conserva de peste, in loc de un raft cu 63 de feluri de paine. De ce? De dragul experimentului si al celor care viseaza la frigidere pline.
2007/11/23
Mulțumesc
Dați-mi oameni minunați, suflet de ape, apusuri portocalii, vânt șturlubatic, frunze albastre și purpurii, ceai fierbinte cu lapte, un pic de istorie, multă speranță... și am să cânt ca Louis Armstrong „We have all the time in the world” și am să trăiesc o veșnicie alături de voi!
Da, asta a fost Thanksgivingul (primul!) pentru mine. Timpul s-a oprit la ora 11:20. Atunci am ajuns la cea mai frumoasă casă pe care am vazut-o până acum: lângă lac și pe lac, cu ferestre care te fac să crezi că plutești pe apă sau că ești în mijlocul pădurii. Am băut ceai, cu zahăr brun și lapte, mirosind a cafea, pe terasa de lemn care dă spre lac și am discutat despre... noi. Apoi, ne-am plimbat într-o școală în stil scoțian (St. Andrews). O știți din filmul Dead Poets Society. Gata, îmi era clar: puteam să opresc timpul și nu doar atât, puteam să mă întorc în timp și să vin să învăț aici. „Da, asta o să fac la sfârșitul zilei. O să iau ceasul și o să îl dau de atâtea ori înapoi până când ajung în 1996 și am să vin la liceul de aici. De fapt, sunt deja aici”.
Ne-am întors la curcanul care se făcea în cuptorul plin cu alte bunătăți. Am admirat gătitul meticulos al plăcintei cu mere, am băut șampanie italiană (da! EU! Sărbătoream oprirea timpului!), ne-am bucurat de ultimele raze calde de soare, am căutat ”eagle”-ul american, am privit păsărelele, apa, păsărelele și... ne-am așezat la masă. Am vorbit despre orașe, despre Holocaust, Gulag, comunism, Bush, noi, Irak, Turcia, ruși, noi, copii, noi, UE, prăjituri, rețete, noi, ong-uri, vreme, noi... și am mai luat câteva bucăți de cartofi dulci care aduc a morcovi.
Într-un semiîntuneric de toamnă, cu apusul portocaliu în urma noastră, am pornit la plimbare ghidați de zgarda fosforescentă a câinelui. Am mirosit pădurea, am așteptat cerbii și ne-am întors la plăcinta cu mere, cea cu dovleac și la înghețată.
Și am plecat. Odată ieșiti din pădure timpul a început să se miște încet, încet... dar încă secundele sunt luuuungi. Mulțumesc oamenilor minunați care mi-au oferit această zi. Și o să țin minte ce m-au rugat râzând, la sfârșitul mesei: ca atunci când o să ajung primul ministru al României să nu uit de această zi minunată! Nu am să uit, deși nu știu de ce ar trebui să fiu prim ministru pentru asta.:)
Da, asta a fost Thanksgivingul (primul!) pentru mine. Timpul s-a oprit la ora 11:20. Atunci am ajuns la cea mai frumoasă casă pe care am vazut-o până acum: lângă lac și pe lac, cu ferestre care te fac să crezi că plutești pe apă sau că ești în mijlocul pădurii. Am băut ceai, cu zahăr brun și lapte, mirosind a cafea, pe terasa de lemn care dă spre lac și am discutat despre... noi. Apoi, ne-am plimbat într-o școală în stil scoțian (St. Andrews). O știți din filmul Dead Poets Society. Gata, îmi era clar: puteam să opresc timpul și nu doar atât, puteam să mă întorc în timp și să vin să învăț aici. „Da, asta o să fac la sfârșitul zilei. O să iau ceasul și o să îl dau de atâtea ori înapoi până când ajung în 1996 și am să vin la liceul de aici. De fapt, sunt deja aici”.
Ne-am întors la curcanul care se făcea în cuptorul plin cu alte bunătăți. Am admirat gătitul meticulos al plăcintei cu mere, am băut șampanie italiană (da! EU! Sărbătoream oprirea timpului!), ne-am bucurat de ultimele raze calde de soare, am căutat ”eagle”-ul american, am privit păsărelele, apa, păsărelele și... ne-am așezat la masă. Am vorbit despre orașe, despre Holocaust, Gulag, comunism, Bush, noi, Irak, Turcia, ruși, noi, copii, noi, UE, prăjituri, rețete, noi, ong-uri, vreme, noi... și am mai luat câteva bucăți de cartofi dulci care aduc a morcovi.
Într-un semiîntuneric de toamnă, cu apusul portocaliu în urma noastră, am pornit la plimbare ghidați de zgarda fosforescentă a câinelui. Am mirosit pădurea, am așteptat cerbii și ne-am întors la plăcinta cu mere, cea cu dovleac și la înghețată.
Și am plecat. Odată ieșiti din pădure timpul a început să se miște încet, încet... dar încă secundele sunt luuuungi. Mulțumesc oamenilor minunați care mi-au oferit această zi. Și o să țin minte ce m-au rugat râzând, la sfârșitul mesei: ca atunci când o să ajung primul ministru al României să nu uit de această zi minunată! Nu am să uit, deși nu știu de ce ar trebui să fiu prim ministru pentru asta.:)
2007/11/16
Zaraza cu voce tare
Nu pot sa spun ca imi place Cartarescu in mod deosebit, dar cand am plecat de acasa am luat cu mine De ce iubim femeile. Nu, nu e cartea mea preferata - am primit-o cadou, nu o citisem si in sfarsit am gasit ocazia (13 ore de zbor - vreo 2 ore de Cartarescu).
In aceasta seara, o seara cu mari intrebari si importante constatari despre trecut, prezent si viitor, m-am intors pentru 15 minute la Cartarescu si am citit Zaraza. De fapt, nici nu conta ce citesc... vroiam sa citesc cu voce tare, totusi n-am facut-o! Mi-e dor de literatura? Mi-e dor de romana? Mi-e dor sa aud cum se rostogolesc cuvintele in limba noastra? A fost textul prea nostalgic? Toate la un loc si nimic din toate astea! Mi-e dor de mine si imi multumesc pentru ceea ce sunt.
Ciudatenii mari se mai petrec in mintea unora atunci cand conduc pe sens invers, intr-o masina cu volanul pe partea dreapta, spune Cartarescu. Lucruri ciudate se intampla cu mine si nu am crezut ca identitatea noastra tine atat de mult de o limba, de un context cultural etc. Mi-e foarte greu sa explic, iar cuvantul dedublare nu mi se pare ca exprima destul de bine ceea ce mi se intampla. Vorbesc romana cu voce tare doar in week-end, in rest scriu mult in romana pe messenger si in mailuri. Devin tot mai oficiala in felul de a scrie, vorbesc rar ca un batran intelept... iar in engleza parca nu as fi eu, ci altcineva si ma balbai mai mult ca niciodata. Am inceput sa numar inconstient "one, two, three...", am ajuns sa descoper pe altcineva in mine. Si ca o forma de protest la ceva care parca ia prea mult din mine, ieri am scris un mail in franceza unei persoane care nu vorbeste aceasta limba.
Fiecare expunere la o alta limba si cultura ne pune in risc sa descoperim pe altcineva in noi. Nu stiam ca limba mea se poate misca in acel fel, nu stiam ca pot gesticula diferit, nu stiam ca pot rade diferit, nu stiam ca pot gandi mai simplu, nu stiam ca pot avea atatea feluri de a privi si de a simti. Concluzia? Confuzie generala, stare de alerta, alarma portocalie. Recomandati-mi un service sau un mecanic bun ;)E ca si cum ai pune motorina intr-o masina care merge pe benzina.
PS Poate ca multe din cele scrise aici sunt influentate si de un film pe care l-am vazut in ultimele seri. Era despre indieni si despre cum le-au distrus americanii identitatea si cultura. Un film socio-istoric. Ideea finala e ca e bine sa sari din tren atunci cand simti ca asta trebuie sa faci.
In aceasta seara, o seara cu mari intrebari si importante constatari despre trecut, prezent si viitor, m-am intors pentru 15 minute la Cartarescu si am citit Zaraza. De fapt, nici nu conta ce citesc... vroiam sa citesc cu voce tare, totusi n-am facut-o! Mi-e dor de literatura? Mi-e dor de romana? Mi-e dor sa aud cum se rostogolesc cuvintele in limba noastra? A fost textul prea nostalgic? Toate la un loc si nimic din toate astea! Mi-e dor de mine si imi multumesc pentru ceea ce sunt.
Ciudatenii mari se mai petrec in mintea unora atunci cand conduc pe sens invers, intr-o masina cu volanul pe partea dreapta, spune Cartarescu. Lucruri ciudate se intampla cu mine si nu am crezut ca identitatea noastra tine atat de mult de o limba, de un context cultural etc. Mi-e foarte greu sa explic, iar cuvantul dedublare nu mi se pare ca exprima destul de bine ceea ce mi se intampla. Vorbesc romana cu voce tare doar in week-end, in rest scriu mult in romana pe messenger si in mailuri. Devin tot mai oficiala in felul de a scrie, vorbesc rar ca un batran intelept... iar in engleza parca nu as fi eu, ci altcineva si ma balbai mai mult ca niciodata. Am inceput sa numar inconstient "one, two, three...", am ajuns sa descoper pe altcineva in mine. Si ca o forma de protest la ceva care parca ia prea mult din mine, ieri am scris un mail in franceza unei persoane care nu vorbeste aceasta limba.
Fiecare expunere la o alta limba si cultura ne pune in risc sa descoperim pe altcineva in noi. Nu stiam ca limba mea se poate misca in acel fel, nu stiam ca pot gesticula diferit, nu stiam ca pot rade diferit, nu stiam ca pot gandi mai simplu, nu stiam ca pot avea atatea feluri de a privi si de a simti. Concluzia? Confuzie generala, stare de alerta, alarma portocalie. Recomandati-mi un service sau un mecanic bun ;)E ca si cum ai pune motorina intr-o masina care merge pe benzina.
PS Poate ca multe din cele scrise aici sunt influentate si de un film pe care l-am vazut in ultimele seri. Era despre indieni si despre cum le-au distrus americanii identitatea si cultura. Un film socio-istoric. Ideea finala e ca e bine sa sari din tren atunci cand simti ca asta trebuie sa faci.
2007/11/08
Catusele
De cand am ajuns aici ma tot minunez cat pot sa fie de deschisi americanii astia, cat pot sa fie de relaxati si cat de usor isi pot expune si cele mai intime lucruri in public. Daca asta va suna de bine, sa stiti ca mie imi suna de rau. Adica toata fraza introductiva se refera la dezordinea din viata si casele lor. Nu le pasa (deci sunt relaxati) ca toata casa le e cu curu'-n sus, ei se duc la inot, la cules de mere (trebuie sa va povestesc odata si de livada minunata cu pui si magari), la film... dar se plang intruna cat sunt de obositi dupa orele de munca si ca nu au niciodata timp sa isi faca ordine, daca nu in viata, macar in casa.
Eu stau cu o tipa americanca, desi tatal ei se trage dintr-un polonez si o italianca, iar mama e americanca pentru ca si-a pierdut intre timp radacinile si nu mai stie de ce natie au fost primii din familia ei care au calcat pe teritoriul Americii de Nord. Tipa are o fetita - o mica negresa de cinci ani, extrem de copilaroasa, isteata, foto model, razgaiata si dezordonata. Si mai avem si o pisica, iar in aceasta saptamana sunt in vizita prietenii pisicii - doua mate si un caine. E nebunie si parca as fi in Seinfeld.
Nu sunt de vina animalele, asa ca nu ma parati celor care se ocupa de protectia lor. Inca inainte de aceasta vizita care se datoreaza unei companii de petrol (asta e alta poveste de Seinfeld), era dezordine: jucariile fetitei sunt peste tot la ea in camera, ca nu mai poate locui acolo si doarme tot timpul la maica-sa in pat; la maica-sa in camera doar pe pat nu sunt haine, in rest le poti gasi peste tot; in baie se aduna saptamanal un morman de haine nespalate, aruncate in graba intrarii sub dus; baloanele de la petrecerea fetitei de acum 3 saptamani inca zboara prin casa; in bucatarie creioanele, acuarelele, hartiile, hainele, jucariile fetitei sunt peste tot (avem si o rochita langa biroul din micul living room, care sta pe podea de mai bine de o saptamana); living-roomul e ocupat de alte jucarii, alte haine, alte hartii aruncate pe jos, iar pe canapele acum sade un caine printre paturi si alte haine. Nu exagerez. Cand am vreme fac curat, dar am impresia ca nu e bine, pentru ca le intru cumva in intimitate, incercand sa le fac ordine in lucruri si in casa, asa ca mai nou incerc sa ma limitez la spalat vase si mentinut bucataria curata (gatesc acolo!).
Luni m-am intors acasa... aceeasi mizerie peste tot. De la o vreme nici nu o mai bagi in seama si nu iti mai pasa pe ce calci, dar astea erau rosii, deci mi-au sarit in ochi. De trei zile, langa masa din bucatarie, pe jos, pe mocheta albastra, zac niste catuse rosii sub forma de inima care in loc de lant au un fel de dantela tot rosie. Acum nu e nevoie sa vi le mai descriu, ca va puteti imagina si voi ce sunt si la ce se folosesc. Si nimeni nu le revendica, nimeni nu le baga in seama, nimeni nu se intreaba ce e cu ele acolo si nimeni nu se sinchiseste sa le puna la loc. O fi tipa sau mama tipei? Sigur nu pot sa fie jucariile fetitei. Credeti ca ar trebui sa intreb "what's that?", doar ca sa vedem cum reactioneaza? :))
P.S. Desi nu ma consider ordonata, aici am impresia ca sunt un mic Monk, in comparatie cu cei din jurul meu. Camera mea e impecabila!:D
Eu stau cu o tipa americanca, desi tatal ei se trage dintr-un polonez si o italianca, iar mama e americanca pentru ca si-a pierdut intre timp radacinile si nu mai stie de ce natie au fost primii din familia ei care au calcat pe teritoriul Americii de Nord. Tipa are o fetita - o mica negresa de cinci ani, extrem de copilaroasa, isteata, foto model, razgaiata si dezordonata. Si mai avem si o pisica, iar in aceasta saptamana sunt in vizita prietenii pisicii - doua mate si un caine. E nebunie si parca as fi in Seinfeld.
Nu sunt de vina animalele, asa ca nu ma parati celor care se ocupa de protectia lor. Inca inainte de aceasta vizita care se datoreaza unei companii de petrol (asta e alta poveste de Seinfeld), era dezordine: jucariile fetitei sunt peste tot la ea in camera, ca nu mai poate locui acolo si doarme tot timpul la maica-sa in pat; la maica-sa in camera doar pe pat nu sunt haine, in rest le poti gasi peste tot; in baie se aduna saptamanal un morman de haine nespalate, aruncate in graba intrarii sub dus; baloanele de la petrecerea fetitei de acum 3 saptamani inca zboara prin casa; in bucatarie creioanele, acuarelele, hartiile, hainele, jucariile fetitei sunt peste tot (avem si o rochita langa biroul din micul living room, care sta pe podea de mai bine de o saptamana); living-roomul e ocupat de alte jucarii, alte haine, alte hartii aruncate pe jos, iar pe canapele acum sade un caine printre paturi si alte haine. Nu exagerez. Cand am vreme fac curat, dar am impresia ca nu e bine, pentru ca le intru cumva in intimitate, incercand sa le fac ordine in lucruri si in casa, asa ca mai nou incerc sa ma limitez la spalat vase si mentinut bucataria curata (gatesc acolo!).
Luni m-am intors acasa... aceeasi mizerie peste tot. De la o vreme nici nu o mai bagi in seama si nu iti mai pasa pe ce calci, dar astea erau rosii, deci mi-au sarit in ochi. De trei zile, langa masa din bucatarie, pe jos, pe mocheta albastra, zac niste catuse rosii sub forma de inima care in loc de lant au un fel de dantela tot rosie. Acum nu e nevoie sa vi le mai descriu, ca va puteti imagina si voi ce sunt si la ce se folosesc. Si nimeni nu le revendica, nimeni nu le baga in seama, nimeni nu se intreaba ce e cu ele acolo si nimeni nu se sinchiseste sa le puna la loc. O fi tipa sau mama tipei? Sigur nu pot sa fie jucariile fetitei. Credeti ca ar trebui sa intreb "what's that?", doar ca sa vedem cum reactioneaza? :))
P.S. Desi nu ma consider ordonata, aici am impresia ca sunt un mic Monk, in comparatie cu cei din jurul meu. Camera mea e impecabila!:D
2007/11/02
Oceanul cu O mare
U2 - The Ocean (1980)
A picture in grey
Dorian Gray
Just me by the sea
And I felt like a star
I felt the world could go far
If they listened
To what I said
Washes my feet
Washed the feet
Splashes the soul of my shoes
Cand un coleg de aici m-a intrebat duminica trecuta care e cel mai frumos/special lucru pe care l-am vazut pana acum in State, am raspuns fara nici o ezitare: OCEANUL. De altfel, nu stiu daca ma poate impresiona ceva mai mult decat Marea sau Oceanul. Si poate daca m-ar intreba cineva care e cel mai frumos lucru vazut in viata mea, nu ar fi pastelurile lui Toulouse-Lautrec (Alone) sau Noaptea instelata a lui Van Gogh si nici privirea peste lume de pe varful Omul, ci as da acelasi raspuns: OCEANUL. De ce? De aia. Lucrurile astea nu se pot sau nu vreau sa le explic. Pot sa dau argumente, dar niciodata nu o sa poate nimeni simti ce simt eu cand sunt langa OCEAN sau langa MARE. Muzica celor de la U2 surprinde insa o mare parte din ceea ce e oceanul sau marea pentru mine, dar TOTUL nu poate fi tradus pe de-a-ntregul.
A picture in grey
Dorian Gray
Just me by the sea
And I felt like a star
I felt the world could go far
If they listened
To what I said
Washes my feet
Washed the feet
Splashes the soul of my shoes
Cand un coleg de aici m-a intrebat duminica trecuta care e cel mai frumos/special lucru pe care l-am vazut pana acum in State, am raspuns fara nici o ezitare: OCEANUL. De altfel, nu stiu daca ma poate impresiona ceva mai mult decat Marea sau Oceanul. Si poate daca m-ar intreba cineva care e cel mai frumos lucru vazut in viata mea, nu ar fi pastelurile lui Toulouse-Lautrec (Alone) sau Noaptea instelata a lui Van Gogh si nici privirea peste lume de pe varful Omul, ci as da acelasi raspuns: OCEANUL. De ce? De aia. Lucrurile astea nu se pot sau nu vreau sa le explic. Pot sa dau argumente, dar niciodata nu o sa poate nimeni simti ce simt eu cand sunt langa OCEAN sau langa MARE. Muzica celor de la U2 surprinde insa o mare parte din ceea ce e oceanul sau marea pentru mine, dar TOTUL nu poate fi tradus pe de-a-ntregul.
2007/11/01
We need a PLAN!
Nu stiu cati stiti ca Paula Beudean a fost data in judecata in Statele Unite ale Americii de o frantuzoaica aliata cu o nemtoaica! Si asta pentru ca am zis ca in tara tuturor libertatilor imi permit sa refuz sa traiesc printre mobila veche, praf si furnici, intr-o camera cu vedere la tufisuri! Moment stresant, chiar si fara sa imi fi dat vreo semnatura pe vreun contract de inchiriere! Vorba, data prin email, e lege aici, dar pana la urma s-a dovedit ca banul e si "mai" lege! Tineti minte: daca nu se face schimbul de bani intre cele doua parti ale unui contract nesemnat, intelegerea nu exista!
Bineinteles ca am avut nevoie de un avocat si inca de unul pro bono! Nu ma intelegeti gresit, nu critic aici oamenii, ci cultura! Catedra de la UD m-a ajutat extrem de mult, intr-un final, dar m-au terminat cu "planurile" lor.
Dupa ce am primit instiintarea de la "curtea de impacare" ca fosta proprietara imi cere 3280 de dolari pentru vreo 20 de ore de stat in apartament si pentru o promisiune "incalcata", am inceput sa ma agit si sa caut sprijin de unde s-o putea. Cel mai indemana era departamentul. Un profesor (avocat!) m-a indrumat spre vreo doua ONG-uri care ofera avocati pe gratis saracilor, altul a zis sa nu ma ingrijorez ca imi gaseste el avocat, daca organizatiile nu rezolva problema, altul ca nici nu am nevoie de avocat, ca doamna aceea e nebuna etc. Si uite asa s-a dus cam o saptamana si jumatate fara sa am vreun raspuns concret, iar procesul era intr-o alta saptamana si jumatate. In fine, am apelat si la serviciul de studenti straini, la vecini si nepoti ai vecinilor, toti erau gata sa sara in ajutor, doar ca nu gaseam avocatul. Organizatiile m-au refuzat ca nu intram in cutia lor: "US resident". Concluzia: situatie disperata! Nevoie: intalnire urgenta cu profesorul sef care promisese un avocat!
Ne intalnim la ora stabilita. Intram in birou asistati de o doamna extrem de amabila, dornica sa ajute si ea. Dupa ce repet povestea cu apartamentul si faza in care ma aflu cu obtinerea de informatii si ajutor din alte parti, urmeaza proful. (Apropo, americanii mi se par obsedati de "ordinea luarii de cuvant" si nici nu se discuta sa intrerupi pe cineva cand vorbeste! Asculta pana la capat, nu intrerupe, nu oferi feedback imediat. Esti uituc? Noteaza ce ai de zis!) Deci, urmeaza proful: "Paula, I think that what we need here now is.... " Paula (in gand): A LAWYER! Proful: A PLAN! :D Nu va puteti inchipui mutra "diplomata" pe care am facut-o!
Cuvantul PLAN e poate unul dintre cele mai des intalnite cuvinte de cand ma aflu aici. Tot ceea ce faci trebuie sa faci dupa un plan. Inclusiv petrecerile sunt planuite ca adevarate proiecte de cercetare: invitatii sunt astia (exista o lista clara!), vezi cine refuza, cine accepta sa vina, vezi ce trebuie sa aduca fiecare, te inscrii la ce vrei sa aduci, votezi muzica pe care vrei sa o asculti sau filmul pe care vrei sa il vezi sau barul in care vrei sa te duci, numeri paharele, imbraci costumul daca e o petrecere tematica etc. Organizare, planuire, organizare, pregatire... de aia au si date-urile. Adica, un barbat si o femeie nu pot iesi pur si simplu la un suc/cafea/bere/prajitura etc. Nu, nu: trebuie sa se stie exact scopul intalnirii (de aia ii zice date si nu meeting), locul, programul si fiecare sa isi pregateasca discursul... asa ca fiecare are un plan! You have to have a plan for everything! Am fost intrebata ce planuri am de Thanksgiving inca de la jumatatea lunii septembrie!!!! Ori eu nu stiam nici ce fac a doua zi! Iar daca promiti, promisiunea e promisiune - adica nu ne abatem de la plan!
Nu am nimic cu planurile, atunci cand chiar avem nevoie de ele. Si avem! Recunosc, eu deja mi-am cumparat un daily planner si am inceput sa il folosesc si e eficient, dar unele lucruri intrec orice masura. Era clar, nu aveam nevoie de un plan, ci de un avocat! Si pentru ca intai a trebuit sa stam sa facem planul de bataie, am facut rost de avocat abia in alte cateva zile... desi as fi putut sa il am de a doua zi! Acum nu am nevoie de un plan ca sa cumpar un cadou pentru acel avocat, dar din nou mi s-a cerut sa avem un plan si pentru asta. Si astept de doua saptamani raspunsuri si actiune!
(Morala: Adi, Tudor... cand ne intalnim data viitoare la Matei Corvin, ca de obicei, va rog sa stiti dinainte unde mergem! Ca fara un plan tot la Etno ajungem de fiecare data :)))
Bineinteles ca am avut nevoie de un avocat si inca de unul pro bono! Nu ma intelegeti gresit, nu critic aici oamenii, ci cultura! Catedra de la UD m-a ajutat extrem de mult, intr-un final, dar m-au terminat cu "planurile" lor.
Dupa ce am primit instiintarea de la "curtea de impacare" ca fosta proprietara imi cere 3280 de dolari pentru vreo 20 de ore de stat in apartament si pentru o promisiune "incalcata", am inceput sa ma agit si sa caut sprijin de unde s-o putea. Cel mai indemana era departamentul. Un profesor (avocat!) m-a indrumat spre vreo doua ONG-uri care ofera avocati pe gratis saracilor, altul a zis sa nu ma ingrijorez ca imi gaseste el avocat, daca organizatiile nu rezolva problema, altul ca nici nu am nevoie de avocat, ca doamna aceea e nebuna etc. Si uite asa s-a dus cam o saptamana si jumatate fara sa am vreun raspuns concret, iar procesul era intr-o alta saptamana si jumatate. In fine, am apelat si la serviciul de studenti straini, la vecini si nepoti ai vecinilor, toti erau gata sa sara in ajutor, doar ca nu gaseam avocatul. Organizatiile m-au refuzat ca nu intram in cutia lor: "US resident". Concluzia: situatie disperata! Nevoie: intalnire urgenta cu profesorul sef care promisese un avocat!
Ne intalnim la ora stabilita. Intram in birou asistati de o doamna extrem de amabila, dornica sa ajute si ea. Dupa ce repet povestea cu apartamentul si faza in care ma aflu cu obtinerea de informatii si ajutor din alte parti, urmeaza proful. (Apropo, americanii mi se par obsedati de "ordinea luarii de cuvant" si nici nu se discuta sa intrerupi pe cineva cand vorbeste! Asculta pana la capat, nu intrerupe, nu oferi feedback imediat. Esti uituc? Noteaza ce ai de zis!) Deci, urmeaza proful: "Paula, I think that what we need here now is.... " Paula (in gand): A LAWYER! Proful: A PLAN! :D Nu va puteti inchipui mutra "diplomata" pe care am facut-o!
Cuvantul PLAN e poate unul dintre cele mai des intalnite cuvinte de cand ma aflu aici. Tot ceea ce faci trebuie sa faci dupa un plan. Inclusiv petrecerile sunt planuite ca adevarate proiecte de cercetare: invitatii sunt astia (exista o lista clara!), vezi cine refuza, cine accepta sa vina, vezi ce trebuie sa aduca fiecare, te inscrii la ce vrei sa aduci, votezi muzica pe care vrei sa o asculti sau filmul pe care vrei sa il vezi sau barul in care vrei sa te duci, numeri paharele, imbraci costumul daca e o petrecere tematica etc. Organizare, planuire, organizare, pregatire... de aia au si date-urile. Adica, un barbat si o femeie nu pot iesi pur si simplu la un suc/cafea/bere/prajitura etc. Nu, nu: trebuie sa se stie exact scopul intalnirii (de aia ii zice date si nu meeting), locul, programul si fiecare sa isi pregateasca discursul... asa ca fiecare are un plan! You have to have a plan for everything! Am fost intrebata ce planuri am de Thanksgiving inca de la jumatatea lunii septembrie!!!! Ori eu nu stiam nici ce fac a doua zi! Iar daca promiti, promisiunea e promisiune - adica nu ne abatem de la plan!
Nu am nimic cu planurile, atunci cand chiar avem nevoie de ele. Si avem! Recunosc, eu deja mi-am cumparat un daily planner si am inceput sa il folosesc si e eficient, dar unele lucruri intrec orice masura. Era clar, nu aveam nevoie de un plan, ci de un avocat! Si pentru ca intai a trebuit sa stam sa facem planul de bataie, am facut rost de avocat abia in alte cateva zile... desi as fi putut sa il am de a doua zi! Acum nu am nevoie de un plan ca sa cumpar un cadou pentru acel avocat, dar din nou mi s-a cerut sa avem un plan si pentru asta. Si astept de doua saptamani raspunsuri si actiune!
(Morala: Adi, Tudor... cand ne intalnim data viitoare la Matei Corvin, ca de obicei, va rog sa stiti dinainte unde mergem! Ca fara un plan tot la Etno ajungem de fiecare data :)))
2007/10/29
Feel free...
Nu asta ar fi trebuit sa fie prima "impresie" din State, dar daca asa s-a intamplat, acum e prima si poate ca pana la urma exista o logica in toate aceste lucruri.
In primul rand, o sa imi iau libertatea (feel free) sa renunt la diacritice, pentru ca, ati ghicit, am Vista care pe unele calculatoare transforma minunatele litere de identificare ale limbii romane in tot felul de semne ciudate. Deci, I feel free!
Pana sa ajung la aceasta poveste aveam de scris mult mai multe: despre amenintarea cu pachet suspect din aeroportul din Budapesta, despre cele trei ore petrecute in avion la Bruxelles, despre primele 20 de minute din America petrecute deasupra Philadelphiei, despre problemele cu apartamentul, despre experienta de la tribunal, despre un mexican cu colac mare, despre minunatul Ocean, despre nunta romantica de la apus de soare, despre campusul de relaxare, despre veverite, despre supermarketuri si preturi incredibile, despre pagerele de la restaurant, despre bowling, despre imensa si infinita biblioteca, despre oamenii pe care i-am cunoscut, despre nebunia aerului conditionat, despre alarma de incendiu ce mi-a spalat pasaportul si I90-ul... s-au adunat cam multe! Oricum, nu mai conteaza, acum o sa va vorbesc despre FEEL FREE!
Prima data am intalnit aceasta expresie intr-un mail: "feel free to ask me any question!". Eram inca in Romania: cum imi spune mie cineva sa ma simt libera?! Sunt! Ma simt! Nu am nevoie de sfaturi! Nu intelegeam nimic. Si nici acum nu stiu daca inteleg foarte bine, dar azi mi s-au scurtcircuitat neuronii si parca am inceput sa pricep. Asta e esenta: tot ceea ce se intampla aici se bazeaza pe asta - cum sa il facem pe individ sa "feel free" indiferent de situatie, de eveniment, de serviciu, de produs, de discutie, de carte, de articol, de mancare, de restaurant, de pisica, de.... orice!
Vrei sa te plimbi in timp ce iti preparam mancarea? Feel free - ia pagerul si du-te unde vrei pana sandvisul tau e gata! Nu ai chef sa faci dus inainte sa vii la restaurant? Feel free si hai in pijama! (E pe bune: azi am vazut cel putin 2 oameni in pijama la un restaurant.) Te simti bine in slapi, maiou si pantaloni scurti? Feel free si poarta-le oriunde si ca sa te simti totusi elegant iti oferim slapi cu pietricele albastre! Nu iti convin hainele pe care le-ai cumparat? Feel free si adu-le inapoi! Nu mai ai nevoie de cartile pe care le-ai citit? Feel free si vinde-le chiar la libraria de unde le-ai cumparat! Nu mai ai chef sa iti termini mancarea la restaurant sau te-ai saturat si parca nu ai lasa bucatica de carne, pe care o sa o platesti oricum, in farfurie? Feel free si ask for a box - da, o poti lua acasa! Feel free si comenteaza, exprima-te, cere... orice!
Feel free to choose, but here are your choices! :D
Feel free si comentati!
In primul rand, o sa imi iau libertatea (feel free) sa renunt la diacritice, pentru ca, ati ghicit, am Vista care pe unele calculatoare transforma minunatele litere de identificare ale limbii romane in tot felul de semne ciudate. Deci, I feel free!
Pana sa ajung la aceasta poveste aveam de scris mult mai multe: despre amenintarea cu pachet suspect din aeroportul din Budapesta, despre cele trei ore petrecute in avion la Bruxelles, despre primele 20 de minute din America petrecute deasupra Philadelphiei, despre problemele cu apartamentul, despre experienta de la tribunal, despre un mexican cu colac mare, despre minunatul Ocean, despre nunta romantica de la apus de soare, despre campusul de relaxare, despre veverite, despre supermarketuri si preturi incredibile, despre pagerele de la restaurant, despre bowling, despre imensa si infinita biblioteca, despre oamenii pe care i-am cunoscut, despre nebunia aerului conditionat, despre alarma de incendiu ce mi-a spalat pasaportul si I90-ul... s-au adunat cam multe! Oricum, nu mai conteaza, acum o sa va vorbesc despre FEEL FREE!
Prima data am intalnit aceasta expresie intr-un mail: "feel free to ask me any question!". Eram inca in Romania: cum imi spune mie cineva sa ma simt libera?! Sunt! Ma simt! Nu am nevoie de sfaturi! Nu intelegeam nimic. Si nici acum nu stiu daca inteleg foarte bine, dar azi mi s-au scurtcircuitat neuronii si parca am inceput sa pricep. Asta e esenta: tot ceea ce se intampla aici se bazeaza pe asta - cum sa il facem pe individ sa "feel free" indiferent de situatie, de eveniment, de serviciu, de produs, de discutie, de carte, de articol, de mancare, de restaurant, de pisica, de.... orice!
Vrei sa te plimbi in timp ce iti preparam mancarea? Feel free - ia pagerul si du-te unde vrei pana sandvisul tau e gata! Nu ai chef sa faci dus inainte sa vii la restaurant? Feel free si hai in pijama! (E pe bune: azi am vazut cel putin 2 oameni in pijama la un restaurant.) Te simti bine in slapi, maiou si pantaloni scurti? Feel free si poarta-le oriunde si ca sa te simti totusi elegant iti oferim slapi cu pietricele albastre! Nu iti convin hainele pe care le-ai cumparat? Feel free si adu-le inapoi! Nu mai ai nevoie de cartile pe care le-ai citit? Feel free si vinde-le chiar la libraria de unde le-ai cumparat! Nu mai ai chef sa iti termini mancarea la restaurant sau te-ai saturat si parca nu ai lasa bucatica de carne, pe care o sa o platesti oricum, in farfurie? Feel free si ask for a box - da, o poti lua acasa! Feel free si comenteaza, exprima-te, cere... orice!
Feel free to choose, but here are your choices! :D
Feel free si comentati!
Subscribe to:
Posts (Atom)