Asta nu-i cronica de film, ci cronica de viata. Dar incepe cu un film. Madea si Tyler Perry sunt vestiti prin zona. Nu stiu cum se numeste filmul, dar incepe ca toate celelalte pe care le-am vazut cu Madea: cu o drama.
Sotie de mare procuror e data afara din casa dupa 18 ani de casatorie. Data afara din casa se traduce prin lacrimi, tarat pe covor, pumni, totul in fata amantei care a avut timp sa ii daruiasca procurorului doi baieti. Nu te atinge barbatul ani intregi, stii ca are o amanta, iti spune in fata ca nu te vrea si tu stai ca proasta si astepti ziua in care o sa iti daruiasca inca un diamant sau o rochie rosie. Pardon, intre timp scrii un jurnal in care spui ce naspa te simti. Si te trezesti intr-un camion plin cu papuci si rochii si nu stii unde sa te duci.
In film, te duci la Madea care iti taie canapeaua din sufrageria de kilometri patrati cu drujba. In realitate, esti o femeie care nu a stiut niciodata sa ia decizii si nu ai stiut sa renunti la ceea ce nu poti sa ai.
Sotie de procuror nu ma fac. Macar am luat o decizie pe ziua de azi. In rest, e ceata. Toata viata (mai bine de un sfert de secol, sa traiesc la multi ani!)am stiut ce vreau sau, mai bine zis, am stiut sa aleg si nu am regretat nimic. Ca asta mi-e politica: nu regreta, orice s-ar intampla, invata sa mergi mai departe de unde ai ajuns. Acum, ca m-am batut cu pumnii in piept, trebuie sa recunosc ca am imbatranit.
E prima data cand simt ca deciziile mele sunt luate sub presiunea timpului. Parca sta cineva cu un cronometru la urechea mea si numara secundele, zilele, anii. Si pentru prima data mi-e greu sa renunt la ceea ce nu pot sa am. Daca inainte era usor sa cred ca am timp sa am totul, acum stiu ca nu se mai poate. Daca la 7 ani cand am invatat sa citesc stiam sigur ca o sa pot citi toate cartile din lume, iar in liceu aveam o lista clara cu locuri si lucruri pe care vreau sa le vad, acum totul se reduce la valori.
Incet-incet invat ca un delfin batran ca, de exemplu, nu conteaza unde lucrez, atata vreme cat locul se potriveste cu valorile si principiile mele; ca exista mai multe feluri de a raspunde la intrebarea "ce vrei sa te faci cand vei fi mare?". Insa, tot ca un delfin batran, invat sa aleg si sa renunt pentru TOTDEAUNA la locuri, lucruri si oameni. Nu pot citi toate cartile din lume, nu pot vedea tot ceea ce vreau si daca totul s-ar opri aici nu ar fi deloc greu. Dar este.
Scriind toate astea, ma luminez tot ca un delfin, ca nu e greu sa iei decizii, ci e greu sa renunti. Si speri sa poti savura ciocolata cu alune, fara sa te ingrasi. Si e si mai greu cand altii au decis inaintea ta si e prea tarziu sa iei propria ta decizie, chiar daca aceea coincide intr-un fel sau altul cu ceea ce au hotorat ei. Ai asteptat sa fii data afara, cand puteai pleaca demult. Si e si mai greu cand trebuie sa renunti doar pentru ca Pamantul asta e prea mare pentru noi.
No comments:
Post a Comment