Mulțumesc

Dați-mi oameni minunați, suflet de ape, apusuri portocalii, vânt șturlubatic, frunze albastre și purpurii, ceai fierbinte cu lapte, un pic de istorie, multă speranță... și am să cânt ca Louis Armstrong „We have all the time in the world” și am să trăiesc o veșnicie alături de voi!

Da, asta a fost Thanksgivingul (primul!) pentru mine. Timpul s-a oprit la ora 11:20. Atunci am ajuns la cea mai frumoasă casă pe care am vazut-o până acum: lângă lac și pe lac, cu ferestre care te fac să crezi că plutești pe apă sau că ești în mijlocul pădurii. Am băut ceai, cu zahăr brun și lapte, mirosind a cafea, pe terasa de lemn care dă spre lac și am discutat despre... noi. Apoi, ne-am plimbat într-o școală în stil scoțian (St. Andrews). O știți din filmul Dead Poets Society. Gata, îmi era clar: puteam să opresc timpul și nu doar atât, puteam să mă întorc în timp și să vin să învăț aici. „Da, asta o să fac la sfârșitul zilei. O să iau ceasul și o să îl dau de atâtea ori înapoi până când ajung în 1996 și am să vin la liceul de aici. De fapt, sunt deja aici”.

Ne-am întors la curcanul care se făcea în cuptorul plin cu alte bunătăți. Am admirat gătitul meticulos al plăcintei cu mere, am băut șampanie italiană (da! EU! Sărbătoream oprirea timpului!), ne-am bucurat de ultimele raze calde de soare, am căutat ”eagle”-ul american, am privit păsărelele, apa, păsărelele și... ne-am așezat la masă. Am vorbit despre orașe, despre Holocaust, Gulag, comunism, Bush, noi, Irak, Turcia, ruși, noi, copii, noi, UE, prăjituri, rețete, noi, ong-uri, vreme, noi... și am mai luat câteva bucăți de cartofi dulci care aduc a morcovi.

Într-un semiîntuneric de toamnă, cu apusul portocaliu în urma noastră, am pornit la plimbare ghidați de zgarda fosforescentă a câinelui. Am mirosit pădurea, am așteptat cerbii și ne-am întors la plăcinta cu mere, cea cu dovleac și la înghețată.

Și am plecat. Odată ieșiti din pădure timpul a început să se miște încet, încet... dar încă secundele sunt luuuungi. Mulțumesc oamenilor minunați care mi-au oferit această zi. Și o să țin minte ce m-au rugat râzând, la sfârșitul mesei: ca atunci când o să ajung primul ministru al României să nu uit de această zi minunată! Nu am să uit, deși nu știu de ce ar trebui să fiu prim ministru pentru asta.:)