Siguranta turnului Babel

Putine sunt filmele care reusesc/au reusit sa ma impresioneze. Babel e unul dintre ele. De ce? Pentru idee si pentru ca sincer nu stiu daca am prins ideea. Tocmai l-am vazut. Simte-te sigur acolo unde nu te crezi in siguranta si teme-te de lucrurile, locurile si oamenii care iti inspira incredere. Si asta e doar o parte din idee sau doar una din idei.

Copiii americani au fost in siguranta in "paradisul" din Mexic, dar au fost aproape de moarte pe taramul Statelor Unite. Mama lor, impuscata de un copil (nonterorist, dar rebel), stresata de gheata si de bolile din Maroc, e salvata de un veterinar arab ce o opereaza cu un ac nesterilizat. Si asta in timp ce "fratii" sai occidentali, care vorbesc limbi sofisticate si injura monoton, o parasesc pentru ca nu pot supravietui fara aer conditionat. Adolescenta surda din Tokyo este mai vulnerabila si trebuie sa se teama mai tare de ea insasi decat de prietenii ei drogati si de marele oras in care traieste. Guvernanta mexicana care s-a simtit 16 ani in siguranta in State si care si-a construit o noua viata crezand in visul, democratia si dreptatea americana e expulzata si se intoarce in mahalaua sa.

Pare clar. Dolarii nu pot cumpara umanitatea arabului, dar viata acestuia depinde de politica, de aceeasi politica de care depinde si viata celui pe care l-a impuscat si incearca sa-l salveze. Inocenta nu e atat de alba si nici destul de tanara.

Si totusi e confuz si uneori fara sens si poate chiar ilegal. Inca nu inteleg unele scene gratuite din film. De ce trebuie sa pui un copil arab/actor arab sa se masturbeze? De ce trebuie sa insinuezi incestul? Si de ce o faci doar cu o lume care crezi ca nu te va da in judecata? Doar sa se vanda filmul mai bine? Sau chiar ai un motiv care nu a reusit sa treaca de MINE? Sau ai vrut sa imi arati mie, spectatorului, ca problemele adolescentei sunt aceleasi in orice parte a lumii - fie ea desertul marocan, fie ea luminatul Tokyo? Stiam asta. De asta cred ca unele scene sunt gratuite si ca pe alocuri nu crezi in inteligenta mea ca spectator.

Totusi m-a impresionat siguranta turnului Babel, a lumii in care nu te cunoaste nimeni, a lumii in care esti mai de pret pentru ca esti diferit fata de ceilalti. Diversitatea (surzenia, cetatenia americana) te protejeaza in Mexic, Maroc sau Tokyo. In schimb, atunci cand esti la fel ca ceilalti esti in pericol... in State, in Maroc, in Mexic. Si daca credeti ca am fost confuza, vedeti filmul si apoi intoarceti-va la ce am scris.

Self-esteem

The schools now: It is all about self-esteem in the schools now.
Build the kids' self-esteem, make them feel good about themselves.
If everybody grows up with high self-esteem, who is going to dance in our strip clubs?
What's going to happen to our porno industry?
These women don't just grown on trees.
(Lazyboy)

Acum un an si ceva cand Adi s-a intors din State si mi-a dat sa ascult piesa de la Lazyboy, m-au socat aceste versuri, mai ales ca lucrez in industria "cum sa crestem increderea copiilor in propriile forte". Am ajuns insa sa inteleg ironia poetului. Stooooop! Asta imi vine sa strig cand aud "you are amazing!", "you are so talented", "you are so great", "you are such a good girl". Nu, nu erau pentru mine, ci pentru o fetita de 5 ani care inca nu stie nici sa se incalte (nu sa isi lege sireturile, sa se incalte!!!). Hai sa fim optimisti, dar realisti! O fi asta tara tuturor posibilitatilor, dar nu toti o sa ajunga mari vedete, manechine etc. Deja imi inchipui acest copil la minunata varsta de 25 de ani: "Doamne, ce talentata eram, ce cuminte, cate stelute aurii am primit cand eram mica, si uite unde am ajuns!". Nu stiu unde va ajunge, dar eu prevad depresii create de lipsa de realism a parintilor si prea mult "self-esteem".

Si nu exagerez. Si adultii au probleme. Nu-s sanatosi daca nu se felicita si se "complimenteaza" zi de zi. Eu una deja m-am saturat. Recunosc ca ma fac sa ma simt foarte bine toate apelativele (Miss Smart, Miss President... si mai nou Miss Romania), dar deja imi fac greata. Aloooooo, chiar nu am probleme cu increderea in mine sau cel putin asa credeam, dar de cand aud in fiecare zi cel putin 5 complimente incep sa ma intreb daca nu cumva duc lipsa de asa ceva, iar oamenii astia vor sa ma ajute (poate stiu ei ceva ce nu stiu eu). Glumesc, nu ma intreb nimic, dar ma prostesc. Si cand ma prostesc le spun ca am doar 4 ani, ca vin dintr-o tara in care nu e nimic, ca trebuie sa merg pe jos pana in Ungaria, ca sa trimit un email, ca sunt egoista, ca sunt naspa si ca pot fi chiar mai naspa decat par, ca mint nonstop, ca am un sot pe care il cheama Dracula si care lucreaza pentru KGB... da, chiar in halul asta ma exaspereaza oamenii care din 10 in 10 minute trebuie sa spuna ceva frumos despre mine si despre felul meu de a fi! Si cand ma plictisesc, dau ignore si spun intr-un stil teleghidat: Thank you!

P.S. Azi am intrebat un coleg de ce imi face una intruna complimente. Si mi-a zis ca trebuie sa recunosc ca atunci cand vreau sa ma vad pe mine trebuie sa ma uit in oglinda. Si ca asa am nevoie de alti oameni sa imi spuna ce minunata sunt! Aloooo, oi avea nevoie de oglinda, dar fara ochii si ochelari MEI de pe nasul MEU nu foloseste la nimic oglinda!!! Stop joc!

Schimbati mobila, aduceti pizza si comandati carti de pe amazon.com

De cand am ajuns aici, la University of Delaware, ma tot intreb de ce consider scoala de aici mai buna decat scoala de acasa? Ce o face mai buna? Nu va faceti griji, inca dorm bine noaptea. :)

Concluzia mea la sfarsitul semestrului: spatiul, resursele si studentii. Atat? Da, atat. Tin sa precizez ca profesorii lor nu sunt mai destepti si nici mai pregatiti decat ai nostri.

Spatiul

Clasele lor si spatiul universitar e gandit perfect pentru studiu. Pe langa toata verdeata, care m-a deranjat la inceput, si campusul care mi-a parut un centru de relaxare, e ceva mai mult. Intri intr-o clasa: sala de marime mijlocie (tineti minte clasele din liceu sau scoala generala?); peste tot e mocheta (o face primitoare si relaxanta); toate mesele si scaunele sunt la acelasi nivel si daca nu ar fi tabla nu ti-ai putea da seama unde o sa stea profesorul; mesele sunt asezate intr-un relativ cerc - spatiu pentru discutie; scaunele sunt extrem de relaxante; si bineinteles ca ai toata tehnologia de rigoare de la creta la ecran de proiectie.

Comparati sala asta cu o sala de curs din Romania in care ca vrei, ca nu vrei trebuie sa iti ignori colegii, sa le intorci spatele, ca doar trebuie sa sezi si sa te uiti spre catedra de pe podium. Va spune ceva? Cel mai important om in clasa este profesorul pe care noi trebuie sa il ascultam si sa stam cuminti si sa nu indraznim sa comentam sau sa discutam subiectul cu colegii nostri. Exagerez, dar doar ca sa ma fac inteleasa. Sistemul nostru spatial, poate inconstient sau din dorinta de a economisi spatiu, nu incurajeaza discutiile si transmite un mesaj foarte clar studentilor: sunteti aici ca sa ascultati. Oricat s-ar ruga profesorii (si sunt norocoasa ca am avut parte de ei) de studenti sa intervina, sa spuna ceva... nu e de ajuns, pentru ca e o mare contradictie intre mesajul transmis "live" si cel transmis prin mediul in care se desfasoara cursurile.

Resursele

Credeti ca mai e nevoie sa va spun ca inca ma simt pierduta in biblioteca de aici, ca mi se pare ca nu pot cuprinde nici macar cu mintea toate bazele de date electronice? Si ca de multe ori mi se pare ca sunt intr-un labirint in care ai milioane de coridoare pe care poti sa o iei si totusi stii ca e imposibil sa gasesti iesirea?

Mai zic doar atat: azi m-am dus la biblioteca sa iau doua carti, m-am intors cu 5 si m-am oprit din cules, pentru ca nu le mai puteam cara in cele doua maini. Dar maine merg din nou, sa imi fac provizii pentru saptamanile de vacanta.

Studentii

Imi pare rau, dar studentii lor sunt mai buni decat studentii nostri. De ce? Pentru ca au resurse si pentru ca sunt mult mai seriosi (sau cel putin par). Nu se pune problema absentei de la curs, decat daca chiar ai o urgenta sau s-a intamplat ceva supergrav. Nu se pune problema sa nu respecti deadlineurile si nu se pune problema sa nu citesti sau sa iti faci "temele". Si nicidecum nu poti sa zici ca azi ma duc la curs si o sa stau cuminte in banca mea si nu zic nimic, ca nu am chef. Nu, in fiecare clasa trebuie sa faci urmatoarele si le faci: PARTICIPI, ITI EXPRIMI IDEILE, INTREBI, PROVOCI, COMENTEZI, LUCREZI. Pe mine, ca student roman, m-au epuizat lucrurile astea, alaturi de sutele de pagini citite in clasa, in biblioteca, la centru, in autobus, acasa, la masa, in pat, pe podea, pe canapea etc. Si cum naiba sa nu citesti cand te duci la biblioteca si vezi un afis mare pe scari cu Orlando Bloom imbracat intr-un pulover sexi, cu o privire sexy, dar totusi cu o carte in mana si iti spune: READ?!

Totusi, chiar si pe acesti colegi superseriosi i-am prins ca nu citesc intotdeauna, dar asta tine de gradul de lene care exista in fiecare din noi si de faptul ca dupa atata citit simti nevoia sa iei o pauza mentala macar o data pe semestru si sa recuperezi cititul mai tarziu. Dar aceeasi studenti stiu sa se distreze cu masura, muncesc (toti au cel putin un research assistanship), organizeaza discutii, colocvii, prezentari, participa la conferinte.

Daca am rezolva spatiul si resursele, ne-ar mai ramane doar de motivat studentii. Poate ca ar fi bine sa incepem cu pizza si suc. Aici fiecare intalnire, discutie e si un bun pretext de mancat, dar o data ce ai adus oamenii acolo si vorbesti despre lucruri interesante si starnesti discutii la fel de interesante, ii ai si data viitoare.

P.S. Si nu am mai zis nimic de competie, colaborare, incurajari, feedback, ca de astea cred ca stiati deja.

Risipa e "on sale"

Mi-e dor sa vad frigedul gol, desi nu prea stiu cum e. In Franta, cateva luni, nici macar nu am avut frigider, iar cand am avut, a fost mai tot timpul gol.

Aici, in State - evident, frigiderul plin inseamna nu bunastare, ci risipa. De ce am frigiderul plin? Pentru ca ma streseaza mama sa mananc? Pentru ca tata crede ca fac foame? Pentru ca imi place sa mananc si sa gatesc? NU! Ci pentru ca atunci cand ma duc la cumparaturi, de fiecare data, e ceva "on sale"; pentru ca daca vreau sa cumpar o paine, mi se ofera doua (la pret de una si juma'); pentru ca daca vreau sa cumpar carne de pui (si o cumpar), carnea de vita e la juma' de pret; pentru ca daca vreau sa cumpar un kilogram de cartofi, mi se da inca unul gratis; pentru ca daca vreau o cutie normala de branza, exista doar in format large si extralarge; pentru ca lumea ma priveste ca "o ciudata" daca refuz punga de cartofi gratis sau daca nu am luat cel putin doua cutii de macaroane care erau doar 50 de centi!

Vreau frigidere goale, vreau sa stiu/stim/stie ca unii copii mor de foame (imi pare rau de dramatism), in timp ce altii fierb oua doar pentru ca le place sa le decojeasca, sa le taie in bucati mici, in farfuriile cu personaje Disney, sa le sareze, ca apoi sa le... arunce. Unii chiar mor de foame, in timp ce altii inca nu au aflat ca pot folosi doar juma' de pachet de spaghete, daca gatesc doar pentru doua persoane: le fierb pe toate, le pregatesc, mananca portiile de care au nevoie, iar restul le mai lasa o zi (de ce? poate pentru ca sa aiba pretextul necesar sa le arunce) si apoi ajung nu la pisica, caine, ci direct la cosul de gunoi!

P.S. Vreau si camere, dulapuri si pivnite goale! Vreau ca America sa simta LIPSA, IMPOSIBILUL! Sa vada zece rafturi cu aceeasi conserva de peste, in loc de un raft cu 63 de feluri de paine. De ce? De dragul experimentului si al celor care viseaza la frigidere pline.

FRCCF pe youtube

Așa am sărbătorit copiii de Ziua Universală a Drepturilor Copilului și cei 10 ani de activitate! Baloanele aveau desenate pe ele mesajele copiilor care au fost în Piața Unirii în 20 noiembrie 2007.

Mulțumesc

Dați-mi oameni minunați, suflet de ape, apusuri portocalii, vânt șturlubatic, frunze albastre și purpurii, ceai fierbinte cu lapte, un pic de istorie, multă speranță... și am să cânt ca Louis Armstrong „We have all the time in the world” și am să trăiesc o veșnicie alături de voi!

Da, asta a fost Thanksgivingul (primul!) pentru mine. Timpul s-a oprit la ora 11:20. Atunci am ajuns la cea mai frumoasă casă pe care am vazut-o până acum: lângă lac și pe lac, cu ferestre care te fac să crezi că plutești pe apă sau că ești în mijlocul pădurii. Am băut ceai, cu zahăr brun și lapte, mirosind a cafea, pe terasa de lemn care dă spre lac și am discutat despre... noi. Apoi, ne-am plimbat într-o școală în stil scoțian (St. Andrews). O știți din filmul Dead Poets Society. Gata, îmi era clar: puteam să opresc timpul și nu doar atât, puteam să mă întorc în timp și să vin să învăț aici. „Da, asta o să fac la sfârșitul zilei. O să iau ceasul și o să îl dau de atâtea ori înapoi până când ajung în 1996 și am să vin la liceul de aici. De fapt, sunt deja aici”.

Ne-am întors la curcanul care se făcea în cuptorul plin cu alte bunătăți. Am admirat gătitul meticulos al plăcintei cu mere, am băut șampanie italiană (da! EU! Sărbătoream oprirea timpului!), ne-am bucurat de ultimele raze calde de soare, am căutat ”eagle”-ul american, am privit păsărelele, apa, păsărelele și... ne-am așezat la masă. Am vorbit despre orașe, despre Holocaust, Gulag, comunism, Bush, noi, Irak, Turcia, ruși, noi, copii, noi, UE, prăjituri, rețete, noi, ong-uri, vreme, noi... și am mai luat câteva bucăți de cartofi dulci care aduc a morcovi.

Într-un semiîntuneric de toamnă, cu apusul portocaliu în urma noastră, am pornit la plimbare ghidați de zgarda fosforescentă a câinelui. Am mirosit pădurea, am așteptat cerbii și ne-am întors la plăcinta cu mere, cea cu dovleac și la înghețată.

Și am plecat. Odată ieșiti din pădure timpul a început să se miște încet, încet... dar încă secundele sunt luuuungi. Mulțumesc oamenilor minunați care mi-au oferit această zi. Și o să țin minte ce m-au rugat râzând, la sfârșitul mesei: ca atunci când o să ajung primul ministru al României să nu uit de această zi minunată! Nu am să uit, deși nu știu de ce ar trebui să fiu prim ministru pentru asta.:)

Cu U2 și Snow Patrol în Irlanda, la bătrânețe

V-ați gândit vreodată de ce boală nu ați vrea să suferiți când ajungeți la bătrânețe? A, credeați că o să fiți veșnic tineri? Nu știu voi, dar eu sunt sigură că nu o să îmbătrânesc, dar așa, ipotetic vorbind, v-ați gândit la bolile bătrâneții care ne-ar putea ajunge?

Eu aș înnebuni să nu mai pot asculta muzică, în special U2! Adică vreau să fiu sănătoasă tun, dar dacă e să nu fie așa... atunci nu vreau să surzesc! Vreau să pot asculta și la 89 de ani U2 și Reamonn cu Supergirl și toate celelalte formații care îmi plac. Poate că ar trebui să previn asta și să nu mai ascult în căști, cu volumul dat la maxim, dar atunci nu m-aș putea bucura NICI(O)(DATĂ) de muzică! Și, dacă aș putea să mai cer ceva: sper să nu îmi pierd memoria, că atunci asta ar însemna că tot efortul pe care îl fac de când m-am născut, să țin minte cât mai multe, ar fi fără rost.

De unde vin ideile? Au curs pur și simplu așa, ascultând la maxim Snow Patrol - formație pe care am descoperit-o cu ajutorul lui Jared. Când am ascultat-o prima dată am zis că e Coldplay. Apoi, azi am primit cd-ul și mi-am dat seama că au ceva din U2 și Coldplay și totuși ceva aparte - pe ei. I-am căutat pe net și am aflat că mai sunt și din Irlanda (ce minuni se pot întâmpla pe acolo de scoate insula asta așa sunete incredibil de minunate?!). Și, în plus, au deschis și câteva din concertele U2. Deci, să îi dăm drumul... SNOW PATROL!

Din păcate nu am găsit „cheia” ca să pot pune videoclipul direct aici, așa că urmați linkul: http://www.youtube.com/watch?v=2PoEV8TM5dM. Aici aveți o variantă live:


P.S.: Pentru seara asta, piesa preferată este: You could be happy, Snow Patrol (alegeti varianta pe care o doriti de pe youtube, pentru ca deocamdata nu are videoclip, iar ce am gasit eu mi s-a parut ca schimba mesajul piesei si o face kitchioasa).

Time stops

Pentru prietenul meu Gabi



Ei sunt The Hush(www.thehushmusic.com) si rezuma foarte bine ultimii doi ani in care timpul se pare ca s-a oprit, pentru ca acum suntem din nou acolo unde am inceput. Multumesc Gabi pentru bucla minunata - pe alocuri; nebuna - prin altele; inocenta, naiva, calda - pe ici-pe colo; sincera, directa, ironica - cand s-a cuvenit; si dumnezeiasca si de neatins - intodeauna. Slow down, it's not the end, it's only the real start!

Zaraza cu voce tare

Nu pot sa spun ca imi place Cartarescu in mod deosebit, dar cand am plecat de acasa am luat cu mine De ce iubim femeile. Nu, nu e cartea mea preferata - am primit-o cadou, nu o citisem si in sfarsit am gasit ocazia (13 ore de zbor - vreo 2 ore de Cartarescu).

In aceasta seara, o seara cu mari intrebari si importante constatari despre trecut, prezent si viitor, m-am intors pentru 15 minute la Cartarescu si am citit Zaraza. De fapt, nici nu conta ce citesc... vroiam sa citesc cu voce tare, totusi n-am facut-o! Mi-e dor de literatura? Mi-e dor de romana? Mi-e dor sa aud cum se rostogolesc cuvintele in limba noastra? A fost textul prea nostalgic? Toate la un loc si nimic din toate astea! Mi-e dor de mine si imi multumesc pentru ceea ce sunt.

Ciudatenii mari se mai petrec in mintea unora atunci cand conduc pe sens invers, intr-o masina cu volanul pe partea dreapta, spune Cartarescu. Lucruri ciudate se intampla cu mine si nu am crezut ca identitatea noastra tine atat de mult de o limba, de un context cultural etc. Mi-e foarte greu sa explic, iar cuvantul dedublare nu mi se pare ca exprima destul de bine ceea ce mi se intampla. Vorbesc romana cu voce tare doar in week-end, in rest scriu mult in romana pe messenger si in mailuri. Devin tot mai oficiala in felul de a scrie, vorbesc rar ca un batran intelept... iar in engleza parca nu as fi eu, ci altcineva si ma balbai mai mult ca niciodata. Am inceput sa numar inconstient "one, two, three...", am ajuns sa descoper pe altcineva in mine. Si ca o forma de protest la ceva care parca ia prea mult din mine, ieri am scris un mail in franceza unei persoane care nu vorbeste aceasta limba.

Fiecare expunere la o alta limba si cultura ne pune in risc sa descoperim pe altcineva in noi. Nu stiam ca limba mea se poate misca in acel fel, nu stiam ca pot gesticula diferit, nu stiam ca pot rade diferit, nu stiam ca pot gandi mai simplu, nu stiam ca pot avea atatea feluri de a privi si de a simti. Concluzia? Confuzie generala, stare de alerta, alarma portocalie. Recomandati-mi un service sau un mecanic bun ;)E ca si cum ai pune motorina intr-o masina care merge pe benzina.

PS Poate ca multe din cele scrise aici sunt influentate si de un film pe care l-am vazut in ultimele seri. Era despre indieni si despre cum le-au distrus americanii identitatea si cultura. Un film socio-istoric. Ideea finala e ca e bine sa sari din tren atunci cand simti ca asta trebuie sa faci.

Catusele

De cand am ajuns aici ma tot minunez cat pot sa fie de deschisi americanii astia, cat pot sa fie de relaxati si cat de usor isi pot expune si cele mai intime lucruri in public. Daca asta va suna de bine, sa stiti ca mie imi suna de rau. Adica toata fraza introductiva se refera la dezordinea din viata si casele lor. Nu le pasa (deci sunt relaxati) ca toata casa le e cu curu'-n sus, ei se duc la inot, la cules de mere (trebuie sa va povestesc odata si de livada minunata cu pui si magari), la film... dar se plang intruna cat sunt de obositi dupa orele de munca si ca nu au niciodata timp sa isi faca ordine, daca nu in viata, macar in casa.

Eu stau cu o tipa americanca, desi tatal ei se trage dintr-un polonez si o italianca, iar mama e americanca pentru ca si-a pierdut intre timp radacinile si nu mai stie de ce natie au fost primii din familia ei care au calcat pe teritoriul Americii de Nord. Tipa are o fetita - o mica negresa de cinci ani, extrem de copilaroasa, isteata, foto model, razgaiata si dezordonata. Si mai avem si o pisica, iar in aceasta saptamana sunt in vizita prietenii pisicii - doua mate si un caine. E nebunie si parca as fi in Seinfeld.

Nu sunt de vina animalele, asa ca nu ma parati celor care se ocupa de protectia lor. Inca inainte de aceasta vizita care se datoreaza unei companii de petrol (asta e alta poveste de Seinfeld), era dezordine: jucariile fetitei sunt peste tot la ea in camera, ca nu mai poate locui acolo si doarme tot timpul la maica-sa in pat; la maica-sa in camera doar pe pat nu sunt haine, in rest le poti gasi peste tot; in baie se aduna saptamanal un morman de haine nespalate, aruncate in graba intrarii sub dus; baloanele de la petrecerea fetitei de acum 3 saptamani inca zboara prin casa; in bucatarie creioanele, acuarelele, hartiile, hainele, jucariile fetitei sunt peste tot (avem si o rochita langa biroul din micul living room, care sta pe podea de mai bine de o saptamana); living-roomul e ocupat de alte jucarii, alte haine, alte hartii aruncate pe jos, iar pe canapele acum sade un caine printre paturi si alte haine. Nu exagerez. Cand am vreme fac curat, dar am impresia ca nu e bine, pentru ca le intru cumva in intimitate, incercand sa le fac ordine in lucruri si in casa, asa ca mai nou incerc sa ma limitez la spalat vase si mentinut bucataria curata (gatesc acolo!).

Luni m-am intors acasa... aceeasi mizerie peste tot. De la o vreme nici nu o mai bagi in seama si nu iti mai pasa pe ce calci, dar astea erau rosii, deci mi-au sarit in ochi. De trei zile, langa masa din bucatarie, pe jos, pe mocheta albastra, zac niste catuse rosii sub forma de inima care in loc de lant au un fel de dantela tot rosie. Acum nu e nevoie sa vi le mai descriu, ca va puteti imagina si voi ce sunt si la ce se folosesc. Si nimeni nu le revendica, nimeni nu le baga in seama, nimeni nu se intreaba ce e cu ele acolo si nimeni nu se sinchiseste sa le puna la loc. O fi tipa sau mama tipei? Sigur nu pot sa fie jucariile fetitei. Credeti ca ar trebui sa intreb "what's that?", doar ca sa vedem cum reactioneaza? :))

P.S. Desi nu ma consider ordonata, aici am impresia ca sunt un mic Monk, in comparatie cu cei din jurul meu. Camera mea e impecabila!:D

Oceanul cu O mare

U2 - The Ocean (1980)

A picture in grey
Dorian Gray
Just me by the sea

And I felt like a star
I felt the world could go far
If they listened
To what I said

Washes my feet
Washed the feet
Splashes the soul of my shoes

Cand un coleg de aici m-a intrebat duminica trecuta care e cel mai frumos/special lucru pe care l-am vazut pana acum in State, am raspuns fara nici o ezitare: OCEANUL. De altfel, nu stiu daca ma poate impresiona ceva mai mult decat Marea sau Oceanul. Si poate daca m-ar intreba cineva care e cel mai frumos lucru vazut in viata mea, nu ar fi pastelurile lui Toulouse-Lautrec (Alone) sau Noaptea instelata a lui Van Gogh si nici privirea peste lume de pe varful Omul, ci as da acelasi raspuns: OCEANUL. De ce? De aia. Lucrurile astea nu se pot sau nu vreau sa le explic. Pot sa dau argumente, dar niciodata nu o sa poate nimeni simti ce simt eu cand sunt langa OCEAN sau langa MARE. Muzica celor de la U2 surprinde insa o mare parte din ceea ce e oceanul sau marea pentru mine, dar TOTUL nu poate fi tradus pe de-a-ntregul.

We need a PLAN!

Nu stiu cati stiti ca Paula Beudean a fost data in judecata in Statele Unite ale Americii de o frantuzoaica aliata cu o nemtoaica! Si asta pentru ca am zis ca in tara tuturor libertatilor imi permit sa refuz sa traiesc printre mobila veche, praf si furnici, intr-o camera cu vedere la tufisuri! Moment stresant, chiar si fara sa imi fi dat vreo semnatura pe vreun contract de inchiriere! Vorba, data prin email, e lege aici, dar pana la urma s-a dovedit ca banul e si "mai" lege! Tineti minte: daca nu se face schimbul de bani intre cele doua parti ale unui contract nesemnat, intelegerea nu exista!

Bineinteles ca am avut nevoie de un avocat si inca de unul pro bono! Nu ma intelegeti gresit, nu critic aici oamenii, ci cultura! Catedra de la UD m-a ajutat extrem de mult, intr-un final, dar m-au terminat cu "planurile" lor.

Dupa ce am primit instiintarea de la "curtea de impacare" ca fosta proprietara imi cere 3280 de dolari pentru vreo 20 de ore de stat in apartament si pentru o promisiune "incalcata", am inceput sa ma agit si sa caut sprijin de unde s-o putea. Cel mai indemana era departamentul. Un profesor (avocat!) m-a indrumat spre vreo doua ONG-uri care ofera avocati pe gratis saracilor, altul a zis sa nu ma ingrijorez ca imi gaseste el avocat, daca organizatiile nu rezolva problema, altul ca nici nu am nevoie de avocat, ca doamna aceea e nebuna etc. Si uite asa s-a dus cam o saptamana si jumatate fara sa am vreun raspuns concret, iar procesul era intr-o alta saptamana si jumatate. In fine, am apelat si la serviciul de studenti straini, la vecini si nepoti ai vecinilor, toti erau gata sa sara in ajutor, doar ca nu gaseam avocatul. Organizatiile m-au refuzat ca nu intram in cutia lor: "US resident". Concluzia: situatie disperata! Nevoie: intalnire urgenta cu profesorul sef care promisese un avocat!

Ne intalnim la ora stabilita. Intram in birou asistati de o doamna extrem de amabila, dornica sa ajute si ea. Dupa ce repet povestea cu apartamentul si faza in care ma aflu cu obtinerea de informatii si ajutor din alte parti, urmeaza proful. (Apropo, americanii mi se par obsedati de "ordinea luarii de cuvant" si nici nu se discuta sa intrerupi pe cineva cand vorbeste! Asculta pana la capat, nu intrerupe, nu oferi feedback imediat. Esti uituc? Noteaza ce ai de zis!) Deci, urmeaza proful: "Paula, I think that what we need here now is.... " Paula (in gand): A LAWYER! Proful: A PLAN! :D Nu va puteti inchipui mutra "diplomata" pe care am facut-o!

Cuvantul PLAN e poate unul dintre cele mai des intalnite cuvinte de cand ma aflu aici. Tot ceea ce faci trebuie sa faci dupa un plan. Inclusiv petrecerile sunt planuite ca adevarate proiecte de cercetare: invitatii sunt astia (exista o lista clara!), vezi cine refuza, cine accepta sa vina, vezi ce trebuie sa aduca fiecare, te inscrii la ce vrei sa aduci, votezi muzica pe care vrei sa o asculti sau filmul pe care vrei sa il vezi sau barul in care vrei sa te duci, numeri paharele, imbraci costumul daca e o petrecere tematica etc. Organizare, planuire, organizare, pregatire... de aia au si date-urile. Adica, un barbat si o femeie nu pot iesi pur si simplu la un suc/cafea/bere/prajitura etc. Nu, nu: trebuie sa se stie exact scopul intalnirii (de aia ii zice date si nu meeting), locul, programul si fiecare sa isi pregateasca discursul... asa ca fiecare are un plan! You have to have a plan for everything! Am fost intrebata ce planuri am de Thanksgiving inca de la jumatatea lunii septembrie!!!! Ori eu nu stiam nici ce fac a doua zi! Iar daca promiti, promisiunea e promisiune - adica nu ne abatem de la plan!

Nu am nimic cu planurile, atunci cand chiar avem nevoie de ele. Si avem! Recunosc, eu deja mi-am cumparat un daily planner si am inceput sa il folosesc si e eficient, dar unele lucruri intrec orice masura. Era clar, nu aveam nevoie de un plan, ci de un avocat! Si pentru ca intai a trebuit sa stam sa facem planul de bataie, am facut rost de avocat abia in alte cateva zile... desi as fi putut sa il am de a doua zi! Acum nu am nevoie de un plan ca sa cumpar un cadou pentru acel avocat, dar din nou mi s-a cerut sa avem un plan si pentru asta. Si astept de doua saptamani raspunsuri si actiune!

(Morala: Adi, Tudor... cand ne intalnim data viitoare la Matei Corvin, ca de obicei, va rog sa stiti dinainte unde mergem! Ca fara un plan tot la Etno ajungem de fiecare data :)))

Feel free...

Nu asta ar fi trebuit sa fie prima "impresie" din State, dar daca asa s-a intamplat, acum e prima si poate ca pana la urma exista o logica in toate aceste lucruri.

In primul rand, o sa imi iau libertatea (feel free) sa renunt la diacritice, pentru ca, ati ghicit, am Vista care pe unele calculatoare transforma minunatele litere de identificare ale limbii romane in tot felul de semne ciudate. Deci, I feel free!

Pana sa ajung la aceasta poveste aveam de scris mult mai multe: despre amenintarea cu pachet suspect din aeroportul din Budapesta, despre cele trei ore petrecute in avion la Bruxelles, despre primele 20 de minute din America petrecute deasupra Philadelphiei, despre problemele cu apartamentul, despre experienta de la tribunal, despre un mexican cu colac mare, despre minunatul Ocean, despre nunta romantica de la apus de soare, despre campusul de relaxare, despre veverite, despre supermarketuri si preturi incredibile, despre pagerele de la restaurant, despre bowling, despre imensa si infinita biblioteca, despre oamenii pe care i-am cunoscut, despre nebunia aerului conditionat, despre alarma de incendiu ce mi-a spalat pasaportul si I90-ul... s-au adunat cam multe! Oricum, nu mai conteaza, acum o sa va vorbesc despre FEEL FREE!

Prima data am intalnit aceasta expresie intr-un mail: "feel free to ask me any question!". Eram inca in Romania: cum imi spune mie cineva sa ma simt libera?! Sunt! Ma simt! Nu am nevoie de sfaturi! Nu intelegeam nimic. Si nici acum nu stiu daca inteleg foarte bine, dar azi mi s-au scurtcircuitat neuronii si parca am inceput sa pricep. Asta e esenta: tot ceea ce se intampla aici se bazeaza pe asta - cum sa il facem pe individ sa "feel free" indiferent de situatie, de eveniment, de serviciu, de produs, de discutie, de carte, de articol, de mancare, de restaurant, de pisica, de.... orice!

Vrei sa te plimbi in timp ce iti preparam mancarea? Feel free - ia pagerul si du-te unde vrei pana sandvisul tau e gata! Nu ai chef sa faci dus inainte sa vii la restaurant? Feel free si hai in pijama! (E pe bune: azi am vazut cel putin 2 oameni in pijama la un restaurant.) Te simti bine in slapi, maiou si pantaloni scurti? Feel free si poarta-le oriunde si ca sa te simti totusi elegant iti oferim slapi cu pietricele albastre! Nu iti convin hainele pe care le-ai cumparat? Feel free si adu-le inapoi! Nu mai ai nevoie de cartile pe care le-ai citit? Feel free si vinde-le chiar la libraria de unde le-ai cumparat! Nu mai ai chef sa iti termini mancarea la restaurant sau te-ai saturat si parca nu ai lasa bucatica de carne, pe care o sa o platesti oricum, in farfurie? Feel free si ask for a box - da, o poti lua acasa! Feel free si comenteaza, exprima-te, cere... orice!

Feel free to choose, but here are your choices! :D

Feel free si comentati!

Există şi un Patrică?

M-am uitat la fotbal. Nu e un lucru nou despre mine, dar nici nu fac prea des acest lucru. Şi a zis Adi să scriu pe blog despre fotbal. Şi am zis ca nu-s mecanic, nu mă bag, dar îmi place prea mult să comentez pe acest subiect, aşa că scriu.

Mai întâi un pic din istoria mea de microbistă: am fost rapidistă (mi-a plăcut Lucescu. Răzvan Lucescu) şi acum sunt dinamovistă (m-a enervat rău de tot un stelist şi m-am hotărât să fiu câine până la moarte). Mă uit la meciuri numai când am chef, dar îmi place să ştiu scoruri, frânturi de declaraţii şi cine joacă bine şi cine nu. Mi se trage din vremea în care eram ştiristă şi scriam şi ştiri sportive.

Prima cronică: Dinamo a jucat prost cu Lazio sau, mai bine zis, în comparaţie cu Lazio. Italienii se mişcau bine, nu se agitau, construiau faze de fotbal, îşi făceau schemele învăţate. Ai noştri, cum prindeau mingea, cum lipa-lipa spre poartă... dar nu ajungeau prea departe cu stresul, agitaţia şi bâlbâiala din picioare. Lobonţ a fost omuleţul meu preferat în acest meci. Nu m-am enervat.

A doua cronică: la meciul Stelei, eram deja nervoasă pe declaraţiile misogine ale lui Becali. Şi ce dacă Dică şi-a luat impresar femeie? În fine, am vrut să fie egal... adică nu se putea ca Steaua să obţină mai mult decât Dinamo. Şi a fost. Şi mi-a plăcut golul lui Dică. Mi-a plăcut traiectoria mingii - ca un porumbel care ştie exact unde să ajungă cu mesajul.

Final. Deja sunt prea multe meciuri pentru o săptămână, aşa că meciul CFR - echipa aia cipriotă m-a lăsat rece. Mi-a plăcut doar să descopăr un Trică (un alt fel de Dică) si m-am gândit că poate există şi un Patrică. La coada pentru bilete la meciul CFR-Steaua nu am stat. Erau prea mulţi bărbaţi la rând. Peste 100.

P.S. Dacă se umple stadionul la acest meci si dacă ştim şi numărul celor care au fost la meciul CFR-ului de joi seara, am putea calcula numărul steliştilor din Cluj.

Pentru cei care îmi spun Păulici...

... vreau să îi asigur că nu sunt singurii. Concluzia mea de trei zile încoace: inspir diminutivele în limbajul celorlalţi (sau al majorităţii necunoscuţilor întâlniţi). La radiografie dentară: "Bună ziua. Aşezaţi-vă pe scăunel [era mare scaunul - nota mea]. Vă pun aparatul pe năsuc. Puneţi degeţelul de la mânuţa cealaltă pe filmuleţ şi deschideţi mare guriţa". Îmi spun că e o întâmplare. Ajung la dentistul real, cea dinainte era doar un fotograf de dinţi. "Bună ziua. Aţi adus şi filmuleţul? (...) Deschideţi guriţa". Prea mult - mi-am spus. Dacă eram bărbat mi-ar fi vorbit tot aşa cu "mânuţa", "guriţa", "filmuleţul", "degeţelul", "năsucul"? Sau dacă nu eram Păulici, mi-ar fi explicat altfel toate procedeele dentare? Răsfăţaţi-mă că nu mă plâng, dar să nu exageraţi. Dacă vă uitaţi în ochii mei şi mă vedeţi serioasă, spuneţi-mi Paula.

Outside it's...

...America. (U2-Bullet the Blue Sky, The Joshua Tree)

Fotografia e făcută de Zsiga.

Wake up dead man

Recunoasteţi melodia... mi se părea că mă aflu la un concurs de genul ăsta, când s-a apucat calculatorul meu să cânte fără să fi pornit eu winampul. Nu mergea nimic. Eram doar eu cu monitorul şi mă uitam lung la el de oboseală. Şi era Wake Up Dead Man de la U2, primele două secunde din piesă. Ştiu, cei care mă cunoaşteţi o să îmi spuneţi că mi se trage de la oboseală, iar ceilalţi o să mă consideraţi o ciudată (cei din urmă nu aveţi blogul meu :)) ). Oricum, coincidenţele sunt foarte ciudate. Azi - cu o jumătate de oră înainte de incident, am aflat de moartea cuiva foarte drag cuiva foarte drag mie... Iar până azi nu ştiam din piesa U2 decât refrenul. Şi tot azi am auzit în curte un bocet de doliu... deşi oamenii încă nu ştiau vestea tristă.

Mai jos, sunt versurile U2:

Jesus, Jesus help me
I'm alone in this world
And a fucked up world it is too
Tell me, tell me the story
The one about eternity
And the way it's all gonna be

Wake up, wake up dead man
Wake up, wake up dead man

Jesus, I'm waiting here boss
I know you're looking out for us
But maybe your hands aren't free
Your father, He made the world in seven
He's in charge of heaven
Will you put in a word in for me

Wake up, wake up dead man
Wake up, wake up dead man

Listen to your words they'll tell you what to do
Listen over the rhythm that's confusing you
Listen to the reed in the saxophone
Listen over the hum of the radio
Listen over sounds of blades in rotation
Listen through the traffic and circulation
Listen as hope and peace try to rhyme
Listen over marching bands playing out of time

Wake up, wake up dead man
Wake up, wake up dead man

Jesus, were you just around the corner
Did You think to try and warn her
Or are you working on something new
If there's an order in all of this disorder
Is it like a tape recorder
Can we rewind it just once more

Wake up, wake up dead man
Wake up, wake up dead man

Am cunoscut-o pe Heidi, în ritm de Amelie

După ce timp de un an fetele de la cafenea (Quo Vadis) mi-au povestit de Heidi, femeia extraordinară cu o voce de vis, azi am cunoscut-o. N-am vorbit cu ea, dar am ascultat-o. Are o voce cum nici nu mi-am putut imagina. A cantat live, dar pentru ea totul era o joacă... adică tot ceea ce mie mi se părea a fi un fenomen extraterestru, pentru ea era extrem de pământean. M-am prins în vorbă cu prietenele mele, am mâncat o milopita, dar urechile îmi erau tot la ceea ce se cânta în sala 2. Câteva minute m-am refugiat pe unul din scaunele de spectator şi am privit-o. Înconjurată de desenele de copii expuse acum la cafenea, mi s-a părut că o văd pe Heidi, fetiţa munţilor, care a crescut mare şi care cântă acum la chitară alături de Peter, devenit violonist. Era plină de viaţă, ca personajul cel mai drag mie, cu o voce care poate vindeca orice prietenă oloagă ar avea. Ciudată comparaţie. Şi pentru mine e ciudată, dar asta mi-a trecut prin minte atunci. O oră într-o cafenea "plină" de vocea lui Heidi, de atmosfera plăcută a unei seri ploioase şi de miros de mere cu nucă e ca şi cum aş fi recuperat jumătate din viaţa trăită până acum. Iar muzica din Amelie, pusă în pauzele de un pahar cu apă sau un suc de fructe, m-a făcut să îmi deschid ochii tare-tare de tot şi să mă "luminez" de fiecare amănunt al vieţii. Asta sunt, aşa mă am şi mă aveţi.

Prăbuşirea

Nu îmi place să am filme sau cărţi preferate, pentru că sunt sigură că oricând poate apărea ceva mai bun decât am citit sau văzut ori poate chiar există deja şi nu au ajuns la mine. Totuşi filmul care m-a marcat cel mai puternic până acum e Mar adentro (sper că îmi aduc bine aminte titlu şi că îl scriu şi corect). Azi mi-am dat seama de ce anume e filmul care mi-a plăcut cel mai mult. Vorbeşte despre prăbuşire, printre subiecte ca dreptul de a decide când să mori şi tipuri de iubiri adevărate.

Te ridici şi cazi. Îţi pare rău de tot ce ai trăit şi îţi pare rău de tot ce nu mai poţi trăi şi te frustrează tot ceea ce urmează. Planurile tale, elanul, energia şi zâmbetul tău roz sunt sfârtecate de o foarfecă ruginită de tăiat via. Chiar dacă lovitura de stâncile din mare nu a fost fatală, te sperii suficient de tare, iar prăbuşirea ai simţit-o oricum: îţi fuge pământul de sub picioare şi toate afirmaţiile se transformă în întrebări sau o mare tăcere sau zborul imaginar.

"When I'm in the mood. I concentrate and I walk out to the sea. I fly there (...)You are sitting there at three feet away... for me those three feet are an impossible journey".

Ce apreciez cel mai mult...

... la oameni: sinceritatea şi promisiunile respectate. Sunt foarte exigentă în aceste aspecte. Hai să le numim probe eliminatorii sau probe de foc. Şi ador consecvenţa.

Relatare fotografică

Miros de ocean îmbâcsit, dar primăvăratic.

Poza e făcută de Cristi, în Casablanca. Sunt printre puţinii care îi spun Cristi, sper să ştiţi despre cine vorbesc :).

Tramvai cu aripi

Poza e facută de o prietenă pe care nu am văzut-o, auzit-o şi nici macar citit-o demult: Claudia din Italia, Milano. Mi-a trimis-o ca o poză relevantă pentru oraşul ei şi pentru modul de a-şi trăi viaţa. Mie mi-a plăcut şi "o port" din când în când pe messenger, atunci când îmi vine să fug departe cu gândul şi mi se pare că pot să îmi pun aripi de tramvai.

Sinceritatea copiilor

Azi am intrebat o fetiţă de 9 ani (de unde ştiu vârsta? asta e o altă poveste, v-o zic mai jos), am întrebat-o dacă e cuminte. Ce poţi întreba un copil când îl vezi că abia aşteaptă să facă o năzbâtie, că îi fug ochii după un buton pe care să apese, după orice care e mai interesant decât tema la matematică sau citire. Şi o întreb şi eu "la general": "eşti cuminte?". Ea sinceră ca întotdeauna şi ca aproape orice copil se uită în ochii mei şi îmi răspunde repede: "ieri, am fost... azi... ai să îmi dai o foaie albă să desenez?".

Aceeaşi fetiţă, în decembrie, în timpul unei agitaţii pentru conferinţa de presă cu Dan Puric şi când toată lumea era atentă la maestru, ea vine la mine, se uită cu aceiaşi ochi smecheri şi îmi spune cu gura până la urechi: "Azi e ziua mea!!!! Am nouă ani!!!!"

România în/de comă

"In medicine, a coma (from the Greek κῶμα koma, meaning deep sleep) is a profound state of unconsciousness. A comatose patient cannot be awakened, fails to respond normally to pain or light, does not have sleep-wake cycles, and does not take voluntary actions. Coma may result from a variety of conditions, including intoxication, metabolic abnormalities, central nervous system diseases, acute neurologic injuries such as stroke, and hypoxia. It may also be deliberately induced by pharmaceutical agents in order to preserve higher brain function following another form of brain trauma". (http://en.wikipedia.org/wiki/Coma)


Într-o ţară liberă, ai dreptul să nu votezi. Reformulez, într-o ţară democrată ai dreptul de a te exprima liber. Nu e bine nici aşa. Într-o ţară democrată tu eşti cel care decide cine să te conducă, dar în acelaşi timp eşti liber să taci şi să te laşi condus de alţii. 60% dintre români, cu aproximaţie, se pare că au ales să decidă alţii pentru ei. Procentul sigur e mai mic, pentru că din acele milioane de oameni care nu au fost ieri la vot, câteva sute de mii sunt cei din străinătate care au sosit la ambasade după ora închiderii. Alte câteva sute de mii probabil că sunt blatiştii din străinătate care, de frica de România, de teama că s-ar putea să fie repatriaţi, au stat ascunşi. Presupunerile pot continua cu cei aflaţi în comă profundă, cu cei care nu au avut ieri timp să meargă la vot fiind mult prea ocupaţi, cei care s-au îmbătat şi nu au nimerit secţia de votare, cei care nu s-au putut duce la munte şi muntele nu a venit la ei, cei care nu au ştiut că e referendum etc. Rămân însă milioane de români care au ales să tacă.

Propun ca toţi cei care nu vor să îşi exprime punctul de vedere să se treacă pe o listă şi să nominalizeze pe cineva care să voteze în locul lor. Sau şi mai bine: să renunţe de tot la dreptul lor şi să îi scoatem din numărul celor cu drept de vot, ca să ne iasă şi nouă procentele.

Recunosc, aberez, dar nu pot să îi înţeleg, pentru că nu ştiu cine sunt cei care nu s-au dus ieri la vot. Sunt tineri, bătrâni? Sunt femei, bărbaţi, orăşeni, ţărani? Sunt săraci, bogaţi? Ce probleme au acasă? Care e nemulţumirea lor? Ştiu măcar ce s-a întâmplat ieri?

Cei mai serioşi votanţi au fost deţinuţii. Ei au mai dat şi declaraţii, într-un penitenciar de maximă securitate, că nu au mai votat în altă parte. Ştiu gardienii ceva ce nu ştim noi? Iar cei mai responsabili, harnici şi implicaţi în referendum au fost şefii secţiilor de votare care au leşinat stând la coadă la predat de buletine de vot. Cei mai simpatici au fost şefii secţiilor de votare care au scos buletinele de vot la o bere, să se răcorească. Premiul cel mare merge la nenea de la Cluj care a sărit gardul şcolii ca să poată vota, atunci când secţia s-a închis pentru câteva ore din cauza unei erori de ştampilare.

Pe poziţii

Din nou U2. Am văzut şi concertul din Chicago, 2005. Băiatul care a urcat pe scenă nu a ştiut ce să îi spună lui Bono, dar a ştiut cum să îl privească, iar Bono a devenit fanul lui. A stat cuminte lângă el. Nu s-a aruncat asupra lui, nu s-a isterizat, i-a impus respect. Bono a stat cuminte şi el. Şi s-au uitat unul la altul. Şi Bono s-a uitat la lume şi copilul la Bono. The boy is the winner. Sigur va avea ce să îşi amintească atunci când va creşte mare.

Ce aţi face lângă Bono?

Să stai întins(ă) pe jos, pe scenă, în Boston, în 2001, lângă Bono nu e ca şi cum ai uita maşina deschisă în mijlocul unui oraş plin de hoţi. Adică, nu e tot una când povesteşti nepoţilor despre cele două incidente (sau poate pentru ei va fi la fel: un bătrân/o bătrână senil(ă) povestindu-le despre un trecut prăfuit). Mă înţelegeţi, nu e acelaşi lucru.

Lângă Bono care îţi cântă "With or Without You". Pe spate, pe scenă... privind cerul. Nu îţi mai pasă de ceilalţi zeci de mii de oameni care sunt acolo, dar nu sunt unde eşti tu. Şi ce faci lângă Bono? Nu ştii când te va trimite înapoi în public, dar ştii sigur că nu vei sta veşnic în acea poziţie, nu de alta, dar amorţeşti. Ce faci lângă el? Ce îi spui? Ce să faci? Cânţi şi tu ca prostul, plin de emoţii, cu el piesa. Şi îţi tremură stomacul de se vede şi la cel mai slab TV de pe planetă. Şi Bono cântă mai departe şi tu nu ştii ce să faci. Stai cam incomod, nu ştii ce să faci, nu te-ai gândit că vei ajunge acolo. Ce să îi spui? "Te iubesc". Asta spun toţi. "Eşti minunat!" Şi mai penibil. Şi te ridică. A amorţit şi el? Nu, se termină piesa. Te dă pe mâna celui bine făcut şi te plasează înapoi în public. Şi ai cântat ca prostul şi nu ai spus nimic. Nu ai arătat că eşti cel mai bun fan, că tu eşti altfel decât ceilalţi, că simţi ca el, că eşti totuşi diferit. Ai trăit un incident. Apari pe următorul album în cel mai fericit caz şi te vor recunoaşte prietenii la TV. Şi? Ai stat ca prostul.

L-aş privi în ochi şi aş încerca să îl fac să se simtă cum mă simt eu. Să fie el fanul meu. Cum poţi face asta? Nu ştiu încă. O să aflu când voi fi acolo... în 2001, în Boston.

M-am decis.Îmi plac străinii.

Îmi plac vesticii, dar doar cei optimişti, energici şi cărora le merge mintea brici. Şi îmi plac când vin în România ca să ne "inspire". În această săptămână am lucrat cu doi englezi care se încadrează în profil. Bine, recunosc: nu erau englezi - erau doar născuţi în Anglia şi aveau rădăcini germane şi olandeze şi mult umor bun. Nu contează, erau vestici şi relaxaţi. Aveau de toate şi aveau timp să se gândească şi la viaţă. "It should be fun", asta era motto-ul lor. Chiar şi atunci când vorbeau de lucruri foarte serioase. M-au făcut să îmi aduc aminte de energia pe care am adus-o eu din Vest. Orice îmi puneam în cap, orice gând pe care mă aşezam devenea aproape sigur realitate. Aşa credeam. Până m-am lovit de autobuzul care nu venea la fix sau nu mai venea deloc, de banii care se terminau mult mai repede la supermarketul din România, de magazinele cu haine proaste şi scumpe, de Clujul care nu era aproape de mare sau ocean, iar Somesul nu era navigabil. Şi am început să folosesc din nou DAR, IAR, ÎNSĂ, CI şi BA. Ideile şi visele erau superbe, DAR aproape imposibil de pus în practică. Cei doi englezi mi-au adus aminte de ce înseamnă să trăieşti în Vest: viaţa te lasă să torni în ea tot ce visezi! Îmi plac vesticii!

Primul gând pe care m-am aşezat

Mi-am făcut blog... cu ajutorul ştim noi cui, nu dăm nume - persoană importantă. De ce? De ce mi-am făcut blog? Încă nu ştiu, dar o să aflu odată cu voi! Oare cine sunteţi voi? O să aflu şi asta sau o să decid eu asta.