Mi-e dor sa vad frigedul gol, desi nu prea stiu cum e. In Franta, cateva luni, nici macar nu am avut frigider, iar cand am avut, a fost mai tot timpul gol.
Aici, in State - evident, frigiderul plin inseamna nu bunastare, ci risipa. De ce am frigiderul plin? Pentru ca ma streseaza mama sa mananc? Pentru ca tata crede ca fac foame? Pentru ca imi place sa mananc si sa gatesc? NU! Ci pentru ca atunci cand ma duc la cumparaturi, de fiecare data, e ceva "on sale"; pentru ca daca vreau sa cumpar o paine, mi se ofera doua (la pret de una si juma'); pentru ca daca vreau sa cumpar carne de pui (si o cumpar), carnea de vita e la juma' de pret; pentru ca daca vreau sa cumpar un kilogram de cartofi, mi se da inca unul gratis; pentru ca daca vreau o cutie normala de branza, exista doar in format large si extralarge; pentru ca lumea ma priveste ca "o ciudata" daca refuz punga de cartofi gratis sau daca nu am luat cel putin doua cutii de macaroane care erau doar 50 de centi!
Vreau frigidere goale, vreau sa stiu/stim/stie ca unii copii mor de foame (imi pare rau de dramatism), in timp ce altii fierb oua doar pentru ca le place sa le decojeasca, sa le taie in bucati mici, in farfuriile cu personaje Disney, sa le sareze, ca apoi sa le... arunce. Unii chiar mor de foame, in timp ce altii inca nu au aflat ca pot folosi doar juma' de pachet de spaghete, daca gatesc doar pentru doua persoane: le fierb pe toate, le pregatesc, mananca portiile de care au nevoie, iar restul le mai lasa o zi (de ce? poate pentru ca sa aiba pretextul necesar sa le arunce) si apoi ajung nu la pisica, caine, ci direct la cosul de gunoi!
P.S. Vreau si camere, dulapuri si pivnite goale! Vreau ca America sa simta LIPSA, IMPOSIBILUL! Sa vada zece rafturi cu aceeasi conserva de peste, in loc de un raft cu 63 de feluri de paine. De ce? De dragul experimentului si al celor care viseaza la frigidere pline.
2007/11/29
2007/11/24
FRCCF pe youtube
Așa am sărbătorit copiii de Ziua Universală a Drepturilor Copilului și cei 10 ani de activitate! Baloanele aveau desenate pe ele mesajele copiilor care au fost în Piața Unirii în 20 noiembrie 2007.
2007/11/23
Mulțumesc
Dați-mi oameni minunați, suflet de ape, apusuri portocalii, vânt șturlubatic, frunze albastre și purpurii, ceai fierbinte cu lapte, un pic de istorie, multă speranță... și am să cânt ca Louis Armstrong „We have all the time in the world” și am să trăiesc o veșnicie alături de voi!
Da, asta a fost Thanksgivingul (primul!) pentru mine. Timpul s-a oprit la ora 11:20. Atunci am ajuns la cea mai frumoasă casă pe care am vazut-o până acum: lângă lac și pe lac, cu ferestre care te fac să crezi că plutești pe apă sau că ești în mijlocul pădurii. Am băut ceai, cu zahăr brun și lapte, mirosind a cafea, pe terasa de lemn care dă spre lac și am discutat despre... noi. Apoi, ne-am plimbat într-o școală în stil scoțian (St. Andrews). O știți din filmul Dead Poets Society. Gata, îmi era clar: puteam să opresc timpul și nu doar atât, puteam să mă întorc în timp și să vin să învăț aici. „Da, asta o să fac la sfârșitul zilei. O să iau ceasul și o să îl dau de atâtea ori înapoi până când ajung în 1996 și am să vin la liceul de aici. De fapt, sunt deja aici”.
Ne-am întors la curcanul care se făcea în cuptorul plin cu alte bunătăți. Am admirat gătitul meticulos al plăcintei cu mere, am băut șampanie italiană (da! EU! Sărbătoream oprirea timpului!), ne-am bucurat de ultimele raze calde de soare, am căutat ”eagle”-ul american, am privit păsărelele, apa, păsărelele și... ne-am așezat la masă. Am vorbit despre orașe, despre Holocaust, Gulag, comunism, Bush, noi, Irak, Turcia, ruși, noi, copii, noi, UE, prăjituri, rețete, noi, ong-uri, vreme, noi... și am mai luat câteva bucăți de cartofi dulci care aduc a morcovi.
Într-un semiîntuneric de toamnă, cu apusul portocaliu în urma noastră, am pornit la plimbare ghidați de zgarda fosforescentă a câinelui. Am mirosit pădurea, am așteptat cerbii și ne-am întors la plăcinta cu mere, cea cu dovleac și la înghețată.
Și am plecat. Odată ieșiti din pădure timpul a început să se miște încet, încet... dar încă secundele sunt luuuungi. Mulțumesc oamenilor minunați care mi-au oferit această zi. Și o să țin minte ce m-au rugat râzând, la sfârșitul mesei: ca atunci când o să ajung primul ministru al României să nu uit de această zi minunată! Nu am să uit, deși nu știu de ce ar trebui să fiu prim ministru pentru asta.:)
Da, asta a fost Thanksgivingul (primul!) pentru mine. Timpul s-a oprit la ora 11:20. Atunci am ajuns la cea mai frumoasă casă pe care am vazut-o până acum: lângă lac și pe lac, cu ferestre care te fac să crezi că plutești pe apă sau că ești în mijlocul pădurii. Am băut ceai, cu zahăr brun și lapte, mirosind a cafea, pe terasa de lemn care dă spre lac și am discutat despre... noi. Apoi, ne-am plimbat într-o școală în stil scoțian (St. Andrews). O știți din filmul Dead Poets Society. Gata, îmi era clar: puteam să opresc timpul și nu doar atât, puteam să mă întorc în timp și să vin să învăț aici. „Da, asta o să fac la sfârșitul zilei. O să iau ceasul și o să îl dau de atâtea ori înapoi până când ajung în 1996 și am să vin la liceul de aici. De fapt, sunt deja aici”.
Ne-am întors la curcanul care se făcea în cuptorul plin cu alte bunătăți. Am admirat gătitul meticulos al plăcintei cu mere, am băut șampanie italiană (da! EU! Sărbătoream oprirea timpului!), ne-am bucurat de ultimele raze calde de soare, am căutat ”eagle”-ul american, am privit păsărelele, apa, păsărelele și... ne-am așezat la masă. Am vorbit despre orașe, despre Holocaust, Gulag, comunism, Bush, noi, Irak, Turcia, ruși, noi, copii, noi, UE, prăjituri, rețete, noi, ong-uri, vreme, noi... și am mai luat câteva bucăți de cartofi dulci care aduc a morcovi.
Într-un semiîntuneric de toamnă, cu apusul portocaliu în urma noastră, am pornit la plimbare ghidați de zgarda fosforescentă a câinelui. Am mirosit pădurea, am așteptat cerbii și ne-am întors la plăcinta cu mere, cea cu dovleac și la înghețată.
Și am plecat. Odată ieșiti din pădure timpul a început să se miște încet, încet... dar încă secundele sunt luuuungi. Mulțumesc oamenilor minunați care mi-au oferit această zi. Și o să țin minte ce m-au rugat râzând, la sfârșitul mesei: ca atunci când o să ajung primul ministru al României să nu uit de această zi minunată! Nu am să uit, deși nu știu de ce ar trebui să fiu prim ministru pentru asta.:)
2007/11/21
Cu U2 și Snow Patrol în Irlanda, la bătrânețe
V-ați gândit vreodată de ce boală nu ați vrea să suferiți când ajungeți la bătrânețe? A, credeați că o să fiți veșnic tineri? Nu știu voi, dar eu sunt sigură că nu o să îmbătrânesc, dar așa, ipotetic vorbind, v-ați gândit la bolile bătrâneții care ne-ar putea ajunge?
Eu aș înnebuni să nu mai pot asculta muzică, în special U2! Adică vreau să fiu sănătoasă tun, dar dacă e să nu fie așa... atunci nu vreau să surzesc! Vreau să pot asculta și la 89 de ani U2 și Reamonn cu Supergirl și toate celelalte formații care îmi plac. Poate că ar trebui să previn asta și să nu mai ascult în căști, cu volumul dat la maxim, dar atunci nu m-aș putea bucura NICI(O)(DATĂ) de muzică! Și, dacă aș putea să mai cer ceva: sper să nu îmi pierd memoria, că atunci asta ar însemna că tot efortul pe care îl fac de când m-am născut, să țin minte cât mai multe, ar fi fără rost.
De unde vin ideile? Au curs pur și simplu așa, ascultând la maxim Snow Patrol - formație pe care am descoperit-o cu ajutorul lui Jared. Când am ascultat-o prima dată am zis că e Coldplay. Apoi, azi am primit cd-ul și mi-am dat seama că au ceva din U2 și Coldplay și totuși ceva aparte - pe ei. I-am căutat pe net și am aflat că mai sunt și din Irlanda (ce minuni se pot întâmpla pe acolo de scoate insula asta așa sunete incredibil de minunate?!). Și, în plus, au deschis și câteva din concertele U2. Deci, să îi dăm drumul... SNOW PATROL!
Din păcate nu am găsit „cheia” ca să pot pune videoclipul direct aici, așa că urmați linkul: http://www.youtube.com/watch?v=2PoEV8TM5dM. Aici aveți o variantă live:
P.S.: Pentru seara asta, piesa preferată este: You could be happy, Snow Patrol (alegeti varianta pe care o doriti de pe youtube, pentru ca deocamdata nu are videoclip, iar ce am gasit eu mi s-a parut ca schimba mesajul piesei si o face kitchioasa).
Eu aș înnebuni să nu mai pot asculta muzică, în special U2! Adică vreau să fiu sănătoasă tun, dar dacă e să nu fie așa... atunci nu vreau să surzesc! Vreau să pot asculta și la 89 de ani U2 și Reamonn cu Supergirl și toate celelalte formații care îmi plac. Poate că ar trebui să previn asta și să nu mai ascult în căști, cu volumul dat la maxim, dar atunci nu m-aș putea bucura NICI(O)(DATĂ) de muzică! Și, dacă aș putea să mai cer ceva: sper să nu îmi pierd memoria, că atunci asta ar însemna că tot efortul pe care îl fac de când m-am născut, să țin minte cât mai multe, ar fi fără rost.
De unde vin ideile? Au curs pur și simplu așa, ascultând la maxim Snow Patrol - formație pe care am descoperit-o cu ajutorul lui Jared. Când am ascultat-o prima dată am zis că e Coldplay. Apoi, azi am primit cd-ul și mi-am dat seama că au ceva din U2 și Coldplay și totuși ceva aparte - pe ei. I-am căutat pe net și am aflat că mai sunt și din Irlanda (ce minuni se pot întâmpla pe acolo de scoate insula asta așa sunete incredibil de minunate?!). Și, în plus, au deschis și câteva din concertele U2. Deci, să îi dăm drumul... SNOW PATROL!
Din păcate nu am găsit „cheia” ca să pot pune videoclipul direct aici, așa că urmați linkul: http://www.youtube.com/watch?v=2PoEV8TM5dM. Aici aveți o variantă live:
P.S.: Pentru seara asta, piesa preferată este: You could be happy, Snow Patrol (alegeti varianta pe care o doriti de pe youtube, pentru ca deocamdata nu are videoclip, iar ce am gasit eu mi s-a parut ca schimba mesajul piesei si o face kitchioasa).
2007/11/19
Time stops
Pentru prietenul meu Gabi
Ei sunt The Hush(www.thehushmusic.com) si rezuma foarte bine ultimii doi ani in care timpul se pare ca s-a oprit, pentru ca acum suntem din nou acolo unde am inceput. Multumesc Gabi pentru bucla minunata - pe alocuri; nebuna - prin altele; inocenta, naiva, calda - pe ici-pe colo; sincera, directa, ironica - cand s-a cuvenit; si dumnezeiasca si de neatins - intodeauna. Slow down, it's not the end, it's only the real start!
Ei sunt The Hush(www.thehushmusic.com) si rezuma foarte bine ultimii doi ani in care timpul se pare ca s-a oprit, pentru ca acum suntem din nou acolo unde am inceput. Multumesc Gabi pentru bucla minunata - pe alocuri; nebuna - prin altele; inocenta, naiva, calda - pe ici-pe colo; sincera, directa, ironica - cand s-a cuvenit; si dumnezeiasca si de neatins - intodeauna. Slow down, it's not the end, it's only the real start!
2007/11/16
Zaraza cu voce tare
Nu pot sa spun ca imi place Cartarescu in mod deosebit, dar cand am plecat de acasa am luat cu mine De ce iubim femeile. Nu, nu e cartea mea preferata - am primit-o cadou, nu o citisem si in sfarsit am gasit ocazia (13 ore de zbor - vreo 2 ore de Cartarescu).
In aceasta seara, o seara cu mari intrebari si importante constatari despre trecut, prezent si viitor, m-am intors pentru 15 minute la Cartarescu si am citit Zaraza. De fapt, nici nu conta ce citesc... vroiam sa citesc cu voce tare, totusi n-am facut-o! Mi-e dor de literatura? Mi-e dor de romana? Mi-e dor sa aud cum se rostogolesc cuvintele in limba noastra? A fost textul prea nostalgic? Toate la un loc si nimic din toate astea! Mi-e dor de mine si imi multumesc pentru ceea ce sunt.
Ciudatenii mari se mai petrec in mintea unora atunci cand conduc pe sens invers, intr-o masina cu volanul pe partea dreapta, spune Cartarescu. Lucruri ciudate se intampla cu mine si nu am crezut ca identitatea noastra tine atat de mult de o limba, de un context cultural etc. Mi-e foarte greu sa explic, iar cuvantul dedublare nu mi se pare ca exprima destul de bine ceea ce mi se intampla. Vorbesc romana cu voce tare doar in week-end, in rest scriu mult in romana pe messenger si in mailuri. Devin tot mai oficiala in felul de a scrie, vorbesc rar ca un batran intelept... iar in engleza parca nu as fi eu, ci altcineva si ma balbai mai mult ca niciodata. Am inceput sa numar inconstient "one, two, three...", am ajuns sa descoper pe altcineva in mine. Si ca o forma de protest la ceva care parca ia prea mult din mine, ieri am scris un mail in franceza unei persoane care nu vorbeste aceasta limba.
Fiecare expunere la o alta limba si cultura ne pune in risc sa descoperim pe altcineva in noi. Nu stiam ca limba mea se poate misca in acel fel, nu stiam ca pot gesticula diferit, nu stiam ca pot rade diferit, nu stiam ca pot gandi mai simplu, nu stiam ca pot avea atatea feluri de a privi si de a simti. Concluzia? Confuzie generala, stare de alerta, alarma portocalie. Recomandati-mi un service sau un mecanic bun ;)E ca si cum ai pune motorina intr-o masina care merge pe benzina.
PS Poate ca multe din cele scrise aici sunt influentate si de un film pe care l-am vazut in ultimele seri. Era despre indieni si despre cum le-au distrus americanii identitatea si cultura. Un film socio-istoric. Ideea finala e ca e bine sa sari din tren atunci cand simti ca asta trebuie sa faci.
In aceasta seara, o seara cu mari intrebari si importante constatari despre trecut, prezent si viitor, m-am intors pentru 15 minute la Cartarescu si am citit Zaraza. De fapt, nici nu conta ce citesc... vroiam sa citesc cu voce tare, totusi n-am facut-o! Mi-e dor de literatura? Mi-e dor de romana? Mi-e dor sa aud cum se rostogolesc cuvintele in limba noastra? A fost textul prea nostalgic? Toate la un loc si nimic din toate astea! Mi-e dor de mine si imi multumesc pentru ceea ce sunt.
Ciudatenii mari se mai petrec in mintea unora atunci cand conduc pe sens invers, intr-o masina cu volanul pe partea dreapta, spune Cartarescu. Lucruri ciudate se intampla cu mine si nu am crezut ca identitatea noastra tine atat de mult de o limba, de un context cultural etc. Mi-e foarte greu sa explic, iar cuvantul dedublare nu mi se pare ca exprima destul de bine ceea ce mi se intampla. Vorbesc romana cu voce tare doar in week-end, in rest scriu mult in romana pe messenger si in mailuri. Devin tot mai oficiala in felul de a scrie, vorbesc rar ca un batran intelept... iar in engleza parca nu as fi eu, ci altcineva si ma balbai mai mult ca niciodata. Am inceput sa numar inconstient "one, two, three...", am ajuns sa descoper pe altcineva in mine. Si ca o forma de protest la ceva care parca ia prea mult din mine, ieri am scris un mail in franceza unei persoane care nu vorbeste aceasta limba.
Fiecare expunere la o alta limba si cultura ne pune in risc sa descoperim pe altcineva in noi. Nu stiam ca limba mea se poate misca in acel fel, nu stiam ca pot gesticula diferit, nu stiam ca pot rade diferit, nu stiam ca pot gandi mai simplu, nu stiam ca pot avea atatea feluri de a privi si de a simti. Concluzia? Confuzie generala, stare de alerta, alarma portocalie. Recomandati-mi un service sau un mecanic bun ;)E ca si cum ai pune motorina intr-o masina care merge pe benzina.
PS Poate ca multe din cele scrise aici sunt influentate si de un film pe care l-am vazut in ultimele seri. Era despre indieni si despre cum le-au distrus americanii identitatea si cultura. Un film socio-istoric. Ideea finala e ca e bine sa sari din tren atunci cand simti ca asta trebuie sa faci.
2007/11/08
Catusele
De cand am ajuns aici ma tot minunez cat pot sa fie de deschisi americanii astia, cat pot sa fie de relaxati si cat de usor isi pot expune si cele mai intime lucruri in public. Daca asta va suna de bine, sa stiti ca mie imi suna de rau. Adica toata fraza introductiva se refera la dezordinea din viata si casele lor. Nu le pasa (deci sunt relaxati) ca toata casa le e cu curu'-n sus, ei se duc la inot, la cules de mere (trebuie sa va povestesc odata si de livada minunata cu pui si magari), la film... dar se plang intruna cat sunt de obositi dupa orele de munca si ca nu au niciodata timp sa isi faca ordine, daca nu in viata, macar in casa.
Eu stau cu o tipa americanca, desi tatal ei se trage dintr-un polonez si o italianca, iar mama e americanca pentru ca si-a pierdut intre timp radacinile si nu mai stie de ce natie au fost primii din familia ei care au calcat pe teritoriul Americii de Nord. Tipa are o fetita - o mica negresa de cinci ani, extrem de copilaroasa, isteata, foto model, razgaiata si dezordonata. Si mai avem si o pisica, iar in aceasta saptamana sunt in vizita prietenii pisicii - doua mate si un caine. E nebunie si parca as fi in Seinfeld.
Nu sunt de vina animalele, asa ca nu ma parati celor care se ocupa de protectia lor. Inca inainte de aceasta vizita care se datoreaza unei companii de petrol (asta e alta poveste de Seinfeld), era dezordine: jucariile fetitei sunt peste tot la ea in camera, ca nu mai poate locui acolo si doarme tot timpul la maica-sa in pat; la maica-sa in camera doar pe pat nu sunt haine, in rest le poti gasi peste tot; in baie se aduna saptamanal un morman de haine nespalate, aruncate in graba intrarii sub dus; baloanele de la petrecerea fetitei de acum 3 saptamani inca zboara prin casa; in bucatarie creioanele, acuarelele, hartiile, hainele, jucariile fetitei sunt peste tot (avem si o rochita langa biroul din micul living room, care sta pe podea de mai bine de o saptamana); living-roomul e ocupat de alte jucarii, alte haine, alte hartii aruncate pe jos, iar pe canapele acum sade un caine printre paturi si alte haine. Nu exagerez. Cand am vreme fac curat, dar am impresia ca nu e bine, pentru ca le intru cumva in intimitate, incercand sa le fac ordine in lucruri si in casa, asa ca mai nou incerc sa ma limitez la spalat vase si mentinut bucataria curata (gatesc acolo!).
Luni m-am intors acasa... aceeasi mizerie peste tot. De la o vreme nici nu o mai bagi in seama si nu iti mai pasa pe ce calci, dar astea erau rosii, deci mi-au sarit in ochi. De trei zile, langa masa din bucatarie, pe jos, pe mocheta albastra, zac niste catuse rosii sub forma de inima care in loc de lant au un fel de dantela tot rosie. Acum nu e nevoie sa vi le mai descriu, ca va puteti imagina si voi ce sunt si la ce se folosesc. Si nimeni nu le revendica, nimeni nu le baga in seama, nimeni nu se intreaba ce e cu ele acolo si nimeni nu se sinchiseste sa le puna la loc. O fi tipa sau mama tipei? Sigur nu pot sa fie jucariile fetitei. Credeti ca ar trebui sa intreb "what's that?", doar ca sa vedem cum reactioneaza? :))
P.S. Desi nu ma consider ordonata, aici am impresia ca sunt un mic Monk, in comparatie cu cei din jurul meu. Camera mea e impecabila!:D
Eu stau cu o tipa americanca, desi tatal ei se trage dintr-un polonez si o italianca, iar mama e americanca pentru ca si-a pierdut intre timp radacinile si nu mai stie de ce natie au fost primii din familia ei care au calcat pe teritoriul Americii de Nord. Tipa are o fetita - o mica negresa de cinci ani, extrem de copilaroasa, isteata, foto model, razgaiata si dezordonata. Si mai avem si o pisica, iar in aceasta saptamana sunt in vizita prietenii pisicii - doua mate si un caine. E nebunie si parca as fi in Seinfeld.
Nu sunt de vina animalele, asa ca nu ma parati celor care se ocupa de protectia lor. Inca inainte de aceasta vizita care se datoreaza unei companii de petrol (asta e alta poveste de Seinfeld), era dezordine: jucariile fetitei sunt peste tot la ea in camera, ca nu mai poate locui acolo si doarme tot timpul la maica-sa in pat; la maica-sa in camera doar pe pat nu sunt haine, in rest le poti gasi peste tot; in baie se aduna saptamanal un morman de haine nespalate, aruncate in graba intrarii sub dus; baloanele de la petrecerea fetitei de acum 3 saptamani inca zboara prin casa; in bucatarie creioanele, acuarelele, hartiile, hainele, jucariile fetitei sunt peste tot (avem si o rochita langa biroul din micul living room, care sta pe podea de mai bine de o saptamana); living-roomul e ocupat de alte jucarii, alte haine, alte hartii aruncate pe jos, iar pe canapele acum sade un caine printre paturi si alte haine. Nu exagerez. Cand am vreme fac curat, dar am impresia ca nu e bine, pentru ca le intru cumva in intimitate, incercand sa le fac ordine in lucruri si in casa, asa ca mai nou incerc sa ma limitez la spalat vase si mentinut bucataria curata (gatesc acolo!).
Luni m-am intors acasa... aceeasi mizerie peste tot. De la o vreme nici nu o mai bagi in seama si nu iti mai pasa pe ce calci, dar astea erau rosii, deci mi-au sarit in ochi. De trei zile, langa masa din bucatarie, pe jos, pe mocheta albastra, zac niste catuse rosii sub forma de inima care in loc de lant au un fel de dantela tot rosie. Acum nu e nevoie sa vi le mai descriu, ca va puteti imagina si voi ce sunt si la ce se folosesc. Si nimeni nu le revendica, nimeni nu le baga in seama, nimeni nu se intreaba ce e cu ele acolo si nimeni nu se sinchiseste sa le puna la loc. O fi tipa sau mama tipei? Sigur nu pot sa fie jucariile fetitei. Credeti ca ar trebui sa intreb "what's that?", doar ca sa vedem cum reactioneaza? :))
P.S. Desi nu ma consider ordonata, aici am impresia ca sunt un mic Monk, in comparatie cu cei din jurul meu. Camera mea e impecabila!:D
2007/11/02
Oceanul cu O mare
U2 - The Ocean (1980)
A picture in grey
Dorian Gray
Just me by the sea
And I felt like a star
I felt the world could go far
If they listened
To what I said
Washes my feet
Washed the feet
Splashes the soul of my shoes
Cand un coleg de aici m-a intrebat duminica trecuta care e cel mai frumos/special lucru pe care l-am vazut pana acum in State, am raspuns fara nici o ezitare: OCEANUL. De altfel, nu stiu daca ma poate impresiona ceva mai mult decat Marea sau Oceanul. Si poate daca m-ar intreba cineva care e cel mai frumos lucru vazut in viata mea, nu ar fi pastelurile lui Toulouse-Lautrec (Alone) sau Noaptea instelata a lui Van Gogh si nici privirea peste lume de pe varful Omul, ci as da acelasi raspuns: OCEANUL. De ce? De aia. Lucrurile astea nu se pot sau nu vreau sa le explic. Pot sa dau argumente, dar niciodata nu o sa poate nimeni simti ce simt eu cand sunt langa OCEAN sau langa MARE. Muzica celor de la U2 surprinde insa o mare parte din ceea ce e oceanul sau marea pentru mine, dar TOTUL nu poate fi tradus pe de-a-ntregul.
A picture in grey
Dorian Gray
Just me by the sea
And I felt like a star
I felt the world could go far
If they listened
To what I said
Washes my feet
Washed the feet
Splashes the soul of my shoes
Cand un coleg de aici m-a intrebat duminica trecuta care e cel mai frumos/special lucru pe care l-am vazut pana acum in State, am raspuns fara nici o ezitare: OCEANUL. De altfel, nu stiu daca ma poate impresiona ceva mai mult decat Marea sau Oceanul. Si poate daca m-ar intreba cineva care e cel mai frumos lucru vazut in viata mea, nu ar fi pastelurile lui Toulouse-Lautrec (Alone) sau Noaptea instelata a lui Van Gogh si nici privirea peste lume de pe varful Omul, ci as da acelasi raspuns: OCEANUL. De ce? De aia. Lucrurile astea nu se pot sau nu vreau sa le explic. Pot sa dau argumente, dar niciodata nu o sa poate nimeni simti ce simt eu cand sunt langa OCEAN sau langa MARE. Muzica celor de la U2 surprinde insa o mare parte din ceea ce e oceanul sau marea pentru mine, dar TOTUL nu poate fi tradus pe de-a-ntregul.
2007/11/01
We need a PLAN!
Nu stiu cati stiti ca Paula Beudean a fost data in judecata in Statele Unite ale Americii de o frantuzoaica aliata cu o nemtoaica! Si asta pentru ca am zis ca in tara tuturor libertatilor imi permit sa refuz sa traiesc printre mobila veche, praf si furnici, intr-o camera cu vedere la tufisuri! Moment stresant, chiar si fara sa imi fi dat vreo semnatura pe vreun contract de inchiriere! Vorba, data prin email, e lege aici, dar pana la urma s-a dovedit ca banul e si "mai" lege! Tineti minte: daca nu se face schimbul de bani intre cele doua parti ale unui contract nesemnat, intelegerea nu exista!
Bineinteles ca am avut nevoie de un avocat si inca de unul pro bono! Nu ma intelegeti gresit, nu critic aici oamenii, ci cultura! Catedra de la UD m-a ajutat extrem de mult, intr-un final, dar m-au terminat cu "planurile" lor.
Dupa ce am primit instiintarea de la "curtea de impacare" ca fosta proprietara imi cere 3280 de dolari pentru vreo 20 de ore de stat in apartament si pentru o promisiune "incalcata", am inceput sa ma agit si sa caut sprijin de unde s-o putea. Cel mai indemana era departamentul. Un profesor (avocat!) m-a indrumat spre vreo doua ONG-uri care ofera avocati pe gratis saracilor, altul a zis sa nu ma ingrijorez ca imi gaseste el avocat, daca organizatiile nu rezolva problema, altul ca nici nu am nevoie de avocat, ca doamna aceea e nebuna etc. Si uite asa s-a dus cam o saptamana si jumatate fara sa am vreun raspuns concret, iar procesul era intr-o alta saptamana si jumatate. In fine, am apelat si la serviciul de studenti straini, la vecini si nepoti ai vecinilor, toti erau gata sa sara in ajutor, doar ca nu gaseam avocatul. Organizatiile m-au refuzat ca nu intram in cutia lor: "US resident". Concluzia: situatie disperata! Nevoie: intalnire urgenta cu profesorul sef care promisese un avocat!
Ne intalnim la ora stabilita. Intram in birou asistati de o doamna extrem de amabila, dornica sa ajute si ea. Dupa ce repet povestea cu apartamentul si faza in care ma aflu cu obtinerea de informatii si ajutor din alte parti, urmeaza proful. (Apropo, americanii mi se par obsedati de "ordinea luarii de cuvant" si nici nu se discuta sa intrerupi pe cineva cand vorbeste! Asculta pana la capat, nu intrerupe, nu oferi feedback imediat. Esti uituc? Noteaza ce ai de zis!) Deci, urmeaza proful: "Paula, I think that what we need here now is.... " Paula (in gand): A LAWYER! Proful: A PLAN! :D Nu va puteti inchipui mutra "diplomata" pe care am facut-o!
Cuvantul PLAN e poate unul dintre cele mai des intalnite cuvinte de cand ma aflu aici. Tot ceea ce faci trebuie sa faci dupa un plan. Inclusiv petrecerile sunt planuite ca adevarate proiecte de cercetare: invitatii sunt astia (exista o lista clara!), vezi cine refuza, cine accepta sa vina, vezi ce trebuie sa aduca fiecare, te inscrii la ce vrei sa aduci, votezi muzica pe care vrei sa o asculti sau filmul pe care vrei sa il vezi sau barul in care vrei sa te duci, numeri paharele, imbraci costumul daca e o petrecere tematica etc. Organizare, planuire, organizare, pregatire... de aia au si date-urile. Adica, un barbat si o femeie nu pot iesi pur si simplu la un suc/cafea/bere/prajitura etc. Nu, nu: trebuie sa se stie exact scopul intalnirii (de aia ii zice date si nu meeting), locul, programul si fiecare sa isi pregateasca discursul... asa ca fiecare are un plan! You have to have a plan for everything! Am fost intrebata ce planuri am de Thanksgiving inca de la jumatatea lunii septembrie!!!! Ori eu nu stiam nici ce fac a doua zi! Iar daca promiti, promisiunea e promisiune - adica nu ne abatem de la plan!
Nu am nimic cu planurile, atunci cand chiar avem nevoie de ele. Si avem! Recunosc, eu deja mi-am cumparat un daily planner si am inceput sa il folosesc si e eficient, dar unele lucruri intrec orice masura. Era clar, nu aveam nevoie de un plan, ci de un avocat! Si pentru ca intai a trebuit sa stam sa facem planul de bataie, am facut rost de avocat abia in alte cateva zile... desi as fi putut sa il am de a doua zi! Acum nu am nevoie de un plan ca sa cumpar un cadou pentru acel avocat, dar din nou mi s-a cerut sa avem un plan si pentru asta. Si astept de doua saptamani raspunsuri si actiune!
(Morala: Adi, Tudor... cand ne intalnim data viitoare la Matei Corvin, ca de obicei, va rog sa stiti dinainte unde mergem! Ca fara un plan tot la Etno ajungem de fiecare data :)))
Bineinteles ca am avut nevoie de un avocat si inca de unul pro bono! Nu ma intelegeti gresit, nu critic aici oamenii, ci cultura! Catedra de la UD m-a ajutat extrem de mult, intr-un final, dar m-au terminat cu "planurile" lor.
Dupa ce am primit instiintarea de la "curtea de impacare" ca fosta proprietara imi cere 3280 de dolari pentru vreo 20 de ore de stat in apartament si pentru o promisiune "incalcata", am inceput sa ma agit si sa caut sprijin de unde s-o putea. Cel mai indemana era departamentul. Un profesor (avocat!) m-a indrumat spre vreo doua ONG-uri care ofera avocati pe gratis saracilor, altul a zis sa nu ma ingrijorez ca imi gaseste el avocat, daca organizatiile nu rezolva problema, altul ca nici nu am nevoie de avocat, ca doamna aceea e nebuna etc. Si uite asa s-a dus cam o saptamana si jumatate fara sa am vreun raspuns concret, iar procesul era intr-o alta saptamana si jumatate. In fine, am apelat si la serviciul de studenti straini, la vecini si nepoti ai vecinilor, toti erau gata sa sara in ajutor, doar ca nu gaseam avocatul. Organizatiile m-au refuzat ca nu intram in cutia lor: "US resident". Concluzia: situatie disperata! Nevoie: intalnire urgenta cu profesorul sef care promisese un avocat!
Ne intalnim la ora stabilita. Intram in birou asistati de o doamna extrem de amabila, dornica sa ajute si ea. Dupa ce repet povestea cu apartamentul si faza in care ma aflu cu obtinerea de informatii si ajutor din alte parti, urmeaza proful. (Apropo, americanii mi se par obsedati de "ordinea luarii de cuvant" si nici nu se discuta sa intrerupi pe cineva cand vorbeste! Asculta pana la capat, nu intrerupe, nu oferi feedback imediat. Esti uituc? Noteaza ce ai de zis!) Deci, urmeaza proful: "Paula, I think that what we need here now is.... " Paula (in gand): A LAWYER! Proful: A PLAN! :D Nu va puteti inchipui mutra "diplomata" pe care am facut-o!
Cuvantul PLAN e poate unul dintre cele mai des intalnite cuvinte de cand ma aflu aici. Tot ceea ce faci trebuie sa faci dupa un plan. Inclusiv petrecerile sunt planuite ca adevarate proiecte de cercetare: invitatii sunt astia (exista o lista clara!), vezi cine refuza, cine accepta sa vina, vezi ce trebuie sa aduca fiecare, te inscrii la ce vrei sa aduci, votezi muzica pe care vrei sa o asculti sau filmul pe care vrei sa il vezi sau barul in care vrei sa te duci, numeri paharele, imbraci costumul daca e o petrecere tematica etc. Organizare, planuire, organizare, pregatire... de aia au si date-urile. Adica, un barbat si o femeie nu pot iesi pur si simplu la un suc/cafea/bere/prajitura etc. Nu, nu: trebuie sa se stie exact scopul intalnirii (de aia ii zice date si nu meeting), locul, programul si fiecare sa isi pregateasca discursul... asa ca fiecare are un plan! You have to have a plan for everything! Am fost intrebata ce planuri am de Thanksgiving inca de la jumatatea lunii septembrie!!!! Ori eu nu stiam nici ce fac a doua zi! Iar daca promiti, promisiunea e promisiune - adica nu ne abatem de la plan!
Nu am nimic cu planurile, atunci cand chiar avem nevoie de ele. Si avem! Recunosc, eu deja mi-am cumparat un daily planner si am inceput sa il folosesc si e eficient, dar unele lucruri intrec orice masura. Era clar, nu aveam nevoie de un plan, ci de un avocat! Si pentru ca intai a trebuit sa stam sa facem planul de bataie, am facut rost de avocat abia in alte cateva zile... desi as fi putut sa il am de a doua zi! Acum nu am nevoie de un plan ca sa cumpar un cadou pentru acel avocat, dar din nou mi s-a cerut sa avem un plan si pentru asta. Si astept de doua saptamani raspunsuri si actiune!
(Morala: Adi, Tudor... cand ne intalnim data viitoare la Matei Corvin, ca de obicei, va rog sa stiti dinainte unde mergem! Ca fara un plan tot la Etno ajungem de fiecare data :)))
Subscribe to:
Posts (Atom)