Trifoi cu patru foi rupte

For the English version of this article, click here.

Niciodata nu am spus-o cu voce tare, dar sunt o norocoasa. De obicei, tramvaiul pleaca din statie chiar in fata mea si ploua aproape de fiecare data cand ma imbrac in alb. Apoi, in momente unice, de maxima importanta sau prestanta, se intampla ceva minunat precum cazutul intr-o balega uriasa de vaca (nu e doar o metafora, chiar am cazut) sau datul cu nasul de asfalt - si pe asta am patit-o.

O parte din deciziile importante din viata mea le-am luat urmandu-mi acest noroc chior demonstrat mai sus. Adica, in momentele de cumpana, chiar am avut noroc. Si am urmat “semnele” care mi-au intarit deciziile, pe care poate le luasem deja, sau mi-au adus aminte cine sunt, unde ma duc, ce vreau, cum zambesc, cum privesc, cum glumesc/ironizez, cum gandesc si ce visez.

Acum aproximativ un an, am intalnit, pura coincidenta, in autobuzul New York-Philadelphia, cel mai interesant si destept barbat roman de pana atunci. In trei ore de calatorie, am vorbit ca si cum ne-am fi cunoscut de o viata. Fara intentie si fara urma de banuiala, Oscar din Tecuci angajat in Manhattan, mi-a intors viata pe dos si m-a adus in trei ore de calatorie acolo unde un psiholog bun m-ar fi adus in 2 ani de terapie de canapea. A fost prima mea vizita in New York, care a inceput cu un… accident de masina. Si accidentul ne-a tinut in loc, noroc ca am intarziat, ca sa intarziem si sa prindem ultimul autobuz in care aparea Oscar.

Dupa un an, recunosc un moment de mari intrebari care se tot intind, repeta, reformuleaza de ceva vreme si care culmineaza cu: merita sa mai traiesti in Romania asta unde “nimic nu mere bine, tati fura?”; esti fericit(a) in Romania? Raspunsurile sunt din ce in ce mai grele, chiar mai grele decat realitatea. Dar cum sunt o norocoasa, ieri am primit o palma (acum asta e doar o metafora).

Un punct de vedere la care nu m-am gandit nicio clipa: de fiecare data, cand eu ma plang de Romania, jignesc pe cineva pe care il respect pentru munca si ideile sale, pe acel om care se lupta in continuare sa schimbe tara asta in ceea ce ne-am dori noi toti sa fie. Il jignesc pe acel om care doarme putin si se plange si mai putin sau chiar deloc, munceste mult si care chiar a reusit sa schimbe lucruri si oameni in ultimii ani. Multumesc unui alt roman extrem de interesant si destept (si arogant, ca sa il citez), pe care l-am intalnit de curand. Mi-a adus aminte de cum gandeam acum doi ani si de “Emigratia-n fata-verso” si de atunci, surprinzator, Romania a evoluat. Deci, de ce ma plang? De un progres? Si nu, de data asta, nu am facut niciun accident, dar tot am avut un mic ghinion.

Bonus: Cum stiu ca am intalnit o persoana interesanta? Simplu: incep sa ma balbai, sa spun tampenii, sa inteleg tot mai putin din ceea ce imi spune, sa transform orice lucru interesant din viata mea in cea mai naspa experienta, sa ma impiedic, sa dau semne de blonda, sa umblu in balerini ca intr-o pereche de pantofi cu tocurile rupte, sa scap lucruri pe jos, sa fac ochii mari de incantare, sa raman muta de uimire si fara argumente. Si atunci stiu ca omul din fata mea e imprevizibil ca un film foarte bun si ca merita toata atentia mea.