Cel mai bun mod de a te ascunde e sa fii prezent peste tot, dar totusi sa nu stai niciunde prea mult timp, incat sa fii recunoscut, cunoscut sau dat in vileag.Am vazut aseara din nou The reader. (De o vreme, vad prea multe filme de mai multe ori, desi nu imi place acest lucru. Chiar aveam o "regula" sa nu pierd vremea cu cititul unei carti de doua ori sau cu vazutul unui film de mai multe ori). Nu s-a intamplat nimic diferit fata de prima vizionare. Nu radeti, ca stiu si eu ca nici "la reluare" nu se da gol. Ce vreau sa spun este ca am observat aceleasi lucruri, nimic nou. Asta e primul indiciu ca nu e neaparat un film extraordinar.
Totusi e un film greu, care se zbate intre moralitate, lege, iubire si drama si care nu te lasa sa iei o decizie finala unica. Daca ar fi sa sacrifici filmul de dragul fiecarui personaj, scenariul s-ar schimba pentru fiecare dintre personajele principale. Acest lucru este valabil pentru orice film, dar aici e mai evident decat in oricare altul vazut de mine pana acum si, ca si privitor, mi-am dorit sa am un singur unghi din care sa ma uit si sa judec stramb, pentru un oarecare confort emotional. Oricum, pana la urma am ales. Am lasat individul si legea deoparte si sustin moralitatea si binele comun.
Nu pot sa mint si sa ascund o oarecare admiratie care mi-a fost starnita si de film si de vizita mea din toamna de la Auschwitz: admiratie pentru calitatea muncii, pentru organizarea extraordinara a nemtilor si pentru indarjirea lor in urmarirea obiectivelor. Si daca stim atat de multe despre ceea ce s-a intamplat in lagare e posibil, in mare parte, datorita acestor "calitati". Pe de alta parte, ma sperie cum aceste "calitati" au fost folosite pentru eficienta industriei de omorat oameni.
Lectiile invatate si din acest film si din vizita din toamna sunt: viata nu poate fi privita in alb si negru (aceasta e in primul rand "reala" si de cele mai multe ori gri); supravietuirea multora, si a victimelor si a calailor, se datoreaza momentelor "roz" din viata - acelor momente tinute in cutiute pictate marunt si dosite departe de ochii tuturor celor din jurul tau. Nimeni nu e de incredere. "Victime" sau "calai" devin inamicii tai, doar pentru ca pretuiesc viata si "cutiuta" lor mai mult decat pe tine sau orice prietenie/relatie "profunda".
Si lagarele nu au facut decat sa scoata in evidenta aceste caracteristici ale fiintei umane mediocre. Acest tip de fiinta ar raspunde la intrebarea ofiterului SS-ist adresata judecatorului "tu ce ai fi facut in locul meu?": "la fel ca tine". Cati dintre noi pot sa spuna ca in conditii similare ar reactiona moral si nu s-ar supune autoritatii sau instinctelor de supravietuire? Cati dintre noi ar rezista instinctelor de supravietuire cand isi controleaza cu greu instincte/hormoni mult mai usor de controlat? Cati dintre noi ar rezista torturii fizice sau psihice? Cati dintre noi ar rezista presiunii autoritatii? Cati dintre noi ar rezista foamei? Cati dintre noi nu si-ar dori moartea? 10%? Ati fi printre cei 10%?
Ca sa citez un personaj din film, lagarele nu au fost universitati unde oamenii au invatat cum sa supravietuiasca. Din lagare nu iese nimic, spune victima, iar eu adaug ca totusi iese durerea care spala tot pe dinauntru si te lasa apoi gol.
M-am dus la Auschwitz din intamplare si multumita unei dragi prietene. Am intrat in lagar, seara tarziu. Ploua si trageam o geanta mica dupa mine prin balti. Mi s-a parut sinistru. Am dormit in fostele birouri SS-iste si mi-era groaza sa deschid geamul care dadea spre "baraci". Asta pana in prima zi, cand mi-am dat seama ca acolo e multa durere si ca studiam o masina de ucis oameni. Am vrut sa invat cum sa supravietuiesc si n-am reusit decat sa uit complet de mine si de cei dragi pentru trei zile. Lagarul e plin de povesti si durere. Nu pleci cu nimic mai mult. Tot nu stii cum sa supravietuiesti si tot nu stii cum ai fi reactionat in locul victimelor sau chiar al calailor.
No comments:
Post a Comment