Washington nu seamana cu Washington

Asa cum monumentul George Washington nu seamana cu presedintele cu acelasi nume, asa nici orasul capitala nu seamana cu ce mi-am imaginat eu, iar Casa Alba nu se impune cum se impun Statele Unite peste tot in lume.

Nu sunt dezamagita, ci uimita. Orasul e foarte decent, cladirile sunt rational-impunatoare, gri, albe si verzi, strazile nici mari, nici mici. O capitala foarte linistita, dar cu vant puternic. Asa am gasit Washingtonul acum doua saptamani.

Am vazut o gramada de monumente ridicate in memoria unora si a altora si am inteles cat sunt de disperati americanii sa isi creeze o istorie, sa umple mii de ani pe care noi toti ceilalti ii avem inaintea lor. Am calcat pe visul infipt in piatra a lui Martin Luther King. Am urcat in decentul Washington Monument si nu a fost ca pe Notre Dame: priveliste frumoasa, dar geamuri mici inghesuite intr-un monument pe care il vizitezi din lift. Am vazut elicopterul presedintelui, cu presedintele in el, aterizand la Casa Alba. Cica am fost o norocoasa, dar m-am extaziat din politete si am facut 3 poze. Am zarit cumva, printre "aparatori" si gardul negru, Casa Alba si nu mi s-a parut prea mare si nici prea alba. Si, dintr-o lume prea normala pentru insemnatatea locului, la 20 de metri de palatul presedintelui american, se aflau gherete ca cele din piata Marasti, care vindeau tricouri cu FBI, I love Washington si Barack Obama (probabil viitorul locatar al Casei) si covrigi calzi pentru lobbyistii flamanzi.

In aceeasi decenta si nimic superfantastic, am vazut schelete de dinozaur, diamantul Hope si... Van Gogh si Toulouse Lautrec. Nu vreau sa fac pe intelectuala sofisticata, dar autoportretul lui Van Gogh si alte cateva bucati impresioniste si expresioniste, alaturi de trei piese Brancusi sunt lucrurile in fata carora am inceput sa tremur in Washington. Poate sunt prea europeana si nu apreciez elicopterul nou-nout a lui Bush si imi plac lucrurile prafuite, dar chiar cred, acum, in acest moment (ma repet, ca sa subliniez ca poate maine o sa gandesc altfel), ca Washington e tare si mare pentru colectia impresionanta de "informatie" adunata in muzeele sale. Aaaaaa... si mi-au mai placut avioanele si chiar as vrea sa inteleg in detaliu cum e posibil sa zboare.

Si mi-ar mai placea sa vad in Washington, dar nu stiu daca o sa am ocazia, multimea de politicieni si lobbyisti si inalti functionari de stat inchisi in cladirile alea gri si albe. Cred ca asta ar fi palpitant. In rest, multa decenta, liniste, copaci, iarba verde, statui uriase si memoriale, copii de temple grecesti.

P.S. La Casa Alba, as tremura doar daca as fi presedintele SUA. Si pentru ca am gandit asa, m-am ales cu o gripa americana care ma macina de doua saptamani. :)) Am trait sa o traiesc si pe asta.

P.S. bis Imi dau seama ca nu v-am spus cum imi imaginam eu capitala americana. Nu conteaza, dar oricum nu seamana cu ce v-am descris mai sus. Asa cum nu conteaza cum arata George Washington, ca pana la urma tot o coloana patrata au trantit.

Azi l-am vazut pe sot!

Da, azi a fost din nou o zi politica si sportiva in State. Candidatii alearga ca nebunii dintr-un stat intr-altul, iar seara si-o petrec, ca toti americanii, in fata televizorului pentru SuperBowl.

Barack Obama a fost azi in Wilmington. L-am vazut. Si asta dupa ce am cautat un loc de parcare mai bine de o ora, am stat la coada ca sa intram in piata o alta ora, dar a meritat. De ce? 1. am ajuns foarte aproape de el - am vrut sa ii vad mutra, cat mai indeaproape, inainte sa urce pe scena; inainte sa isi ia fata de politician si sa gesticuleze si sa vorbeasca despre subiectele obisnuite (vi le-a insirat Adi intr-un comentariu); 2. mi-a placut discursul lui, desi sotia lui e o mai buna vorbitoare decat el.

Cum mi s-a parut? Extrem de natural, destept si cred ca ar putea schimba imaginea Statelor Unite in lume. M-a cam intristat cand l-am auzit ca el ar dori ca banii pe care ii da America pe razboi sa fie folositi pentru afaceri interne (ca educatia copiilor), pentru ca eu speram ca o sa mareasca fondurile destinate combaterii saraciei la nivel mondial... dar a fost foarte inteligent (de parca ar fi stiut ca sunt acolo) si a zis imediat ca banii, in opinia lui, ar trebui sa se intoarca in State pentru a educa o populatie care poate sa ajute lumea intr-altfel, cum ar fi actiunile de voluntariat sau evenimente caritabile.

Sper sa castige. Asa cum au castigat azi, in mod miraculos, the Giants. Am decis intr-un minut sa fiu fanul lor si au castigat in mod surprinzator. Daca stiam ca e ceva iesit din comun ca superbowl-ul sa nu fie luat de the Patriots as fi cautat o casa de pariuri si as fi facut bani multi-multi. Aberez si asta pentru ca nu am inteles aproape nimic din regulile fotbalului american, dar au fost misto unele reclame din multele pauze publicitare, iar americanii, colegii mei, au simtul umorului bine dezvoltat. Asa ca am ras mult.

Si mi-au mai placut impresiile luate la cald castigatorilor... Fotbalistii lor nu sunt mai breji decat fotbalistii nostri. Discursul lor nu trece de nivelul unui discurs de pustan de liceu.

Cu sotia inainte!

Daca s-ar fi intamplat in Romania ce am vazut eu azi (31 ianuarie 2008), sincer nu stiu cum ar fi reactionat lumea. Prima data am vrut sa spun ca babele ar fi scuipat in san, iar intelectualii s-ar fi cotit pe la colturi.

De fapt, nu stiu cum ar fi reactionat lumea, daca, sa zicem, la Teatrul National din Cluj ar fi aparut sotia unui candidat la presedintie ca sa tina un discurs. S-ar fi dus lumea care e din afara partidului sa o vada? Ar fi dansat si aplaudat fara sa fie "incitati" sau "manipulati"? Le-ar fi placut R&B-ul? Le-ar fi placut fetita de un an care spune corect Barack Obama (sau oricare ar fi fost numele candidatului) si lucreaza ca voluntara in biroul electoral din Delaware/Cluj? Ar fi fost impresionati de discursul simplu, coerent si extrem de inteligent al sotiei? Ar fi ras la glumele ei? Habar nu am.

M-am dus destul de sceptica in Wilmington, sa o vad pe Michelle Obama, dar m-am dus din curiozitate. Am zis hai sa vedem ce e asa de extraordinar. Si dupa ce am ras si facut misto in gand de americanii care se inghesuiau sa ia abtibilde si insigne cu Obama si care s-au apucat sa danseze R&B inainte de inceputul discursului, mi-am schimbat total punctul de vedere. Am asistat la cel mai bun discurs politic din viata mea. Pe la sfarsitul lui, ma gandeam deja, ca poate ar fi bine sa intru si eu in politica si imi venea sa merg sa votez cu Obama chiar in urmatoarele 5 minute (aproape ca am uitat ca nu am dreptul sa votez aici:D).

De ce a fost cel mai bun? 1. Nu e tinut de candidat. 2. A fost simplu ca limbaj, coerent, extrem de bine organizat. 3. A fost original. 4. Femeia a vorbit 30 de minute fara sa aiba cea mai mica balbaiala, cel mai mic trac. 5. A curs perfect. 6. A cuprins tot electoratul posibil si toate problemele actuale ale Americii trecand de la un subiect la altul, fara sa mi se para ca trece de la animale la frisca. 7. A fost destul de personal. 8. Nu a atacat nici un contracandidat. 9. Nu mi-a spus ca sunt cei mai buni, dar m-a facut sa cred asta. 10. Nu mi-a promis lapte si miere, ci doar munca. 11. Mi-a spus sa nu ma bazez prea mult pe ei, ci mai degraba pe mine. 12. A fost energizant. 13. A fost atat de bine regizat, ca nici nu mi-am dat seama daca a fost regizat sau nu. 14. I-a facut pe toti sa dea din cap in semn de aprobare, pe negresele batrane sa zica "yeah" tot din 5 in 5 minute, iar pe domnii albi de 40 de ani "Yes, that's right". Cu alte cuvinte, oamenii s-au recunoscut in discurs si au inceput sa comunice cu femeia din fata lor uitand complet de ce e in jur si unde se afla. Si lista poate continua... ca discursul a avut tot ce ii trebuie. Iar cu o nevasta ca asta nu imi fac griji nici pentru sot, nici pentru America.

Aici aveti un discurs similar, dar nu se compara cu cel LIVE.

Vreau sa vin in State cu vaporul

De ce? Pentru ca sa vad si eu ca tot omul Statuia Libertatii si visul american. Sa ajungi in America nu e ca in filme. M-a deceptionat prima data cand am ajuns aici, m-a deceptionat si a doua oara, mai ales ca ajungeam de aceasta data in New York. Poate fi chiar deprimant.

Zburand deasupra New York-ului am cautat Statuia. Nu am vazut-o, dar macar am avut o priveliste frumoasa, intr-o zi insorita. Dar aici s-a oprit toata partea frumoasa. Te dai jos din avion. Nu mai vezi nimic. Treci printr-un tub, din tub in tunel, iar din tunel intr-o hala imensa cu mocheta cenusie, fara ferestre, undeva la subsolul aeroportului. Aici, nefiind cetatean sau rezident SUA, trebuie sa astepti (dupa multe-multe ore de zburat) la cea mai lunga coada. Si asteptatul nu ar fi o problema, daca nu ai vedea pe banca din spatele tau trei tinere din Mexic care plang. Nu pot trece de ghisee (sunt "undocumented persons") si nici nu se pot intoarce la avion si de acolo in Mexic. Asteapta. Ii intreb pe colegii americani ce o sa se intample cu ele. Si ei imi raspund, glumind: "de obicei, ii impusca".

Dupa ce ti se iau amprentele si ti se face poza cu webcamul si ti se pun intrebari la care trebuie sa raspunzi rapid si sigur pe tine treci la bagaje. Astepti sa iti aterizeze bagajul pe un "carusel" din inox, cam vechi. Dupa o juma de ora in care incerci sa iti identifici geanta, care nu mai e cum o stiai, te indrepti spre vama unde zambesti frumos si speri ca nu pari "suspect". Iesi de aici in sfarsit la... aer! Nu, nu mai e soare si chiar daca ar fi este imposibil sa vezi ceva. Esti la demisolul unei parcari gigante, intr-un terminal imens, dintr-un aeroport grandios facut din betoane si otel. E deja intuneric, parcarile sunt intunecoase, reci. Incerci sa vezi cerul american. E imposibil. Deasupra ta ai betonul care parca sta sa cada: e patat, rupt pe alocuri si cam nefinisat.

Opriti avionul! Vreau sa cobor si sa iau vaporul! Calatoresti multe zile, dar poti dormi si poti ajunge odihnit. Esti sub cerul liber. Sigur prinzi Statuia Libertatii si orizontul american. Si cand te dai jos poti sa spui ca ai pus piciorul pe pamant american si nu simti ca ai intrat in pamantul american, la subsolul unui aeroport de unde nu se stie daca mai iesi.