Am cunoscut-o pe Heidi, în ritm de Amelie

După ce timp de un an fetele de la cafenea (Quo Vadis) mi-au povestit de Heidi, femeia extraordinară cu o voce de vis, azi am cunoscut-o. N-am vorbit cu ea, dar am ascultat-o. Are o voce cum nici nu mi-am putut imagina. A cantat live, dar pentru ea totul era o joacă... adică tot ceea ce mie mi se părea a fi un fenomen extraterestru, pentru ea era extrem de pământean. M-am prins în vorbă cu prietenele mele, am mâncat o milopita, dar urechile îmi erau tot la ceea ce se cânta în sala 2. Câteva minute m-am refugiat pe unul din scaunele de spectator şi am privit-o. Înconjurată de desenele de copii expuse acum la cafenea, mi s-a părut că o văd pe Heidi, fetiţa munţilor, care a crescut mare şi care cântă acum la chitară alături de Peter, devenit violonist. Era plină de viaţă, ca personajul cel mai drag mie, cu o voce care poate vindeca orice prietenă oloagă ar avea. Ciudată comparaţie. Şi pentru mine e ciudată, dar asta mi-a trecut prin minte atunci. O oră într-o cafenea "plină" de vocea lui Heidi, de atmosfera plăcută a unei seri ploioase şi de miros de mere cu nucă e ca şi cum aş fi recuperat jumătate din viaţa trăită până acum. Iar muzica din Amelie, pusă în pauzele de un pahar cu apă sau un suc de fructe, m-a făcut să îmi deschid ochii tare-tare de tot şi să mă "luminez" de fiecare amănunt al vieţii. Asta sunt, aşa mă am şi mă aveţi.