Delfinul nu inoata in ciocolata

Asta nu-i cronica de film, ci cronica de viata. Dar incepe cu un film. Madea si Tyler Perry sunt vestiti prin zona. Nu stiu cum se numeste filmul, dar incepe ca toate celelalte pe care le-am vazut cu Madea: cu o drama.

Sotie de mare procuror e data afara din casa dupa 18 ani de casatorie. Data afara din casa se traduce prin lacrimi, tarat pe covor, pumni, totul in fata amantei care a avut timp sa ii daruiasca procurorului doi baieti. Nu te atinge barbatul ani intregi, stii ca are o amanta, iti spune in fata ca nu te vrea si tu stai ca proasta si astepti ziua in care o sa iti daruiasca inca un diamant sau o rochie rosie. Pardon, intre timp scrii un jurnal in care spui ce naspa te simti. Si te trezesti intr-un camion plin cu papuci si rochii si nu stii unde sa te duci.

In film, te duci la Madea care iti taie canapeaua din sufrageria de kilometri patrati cu drujba. In realitate, esti o femeie care nu a stiut niciodata sa ia decizii si nu ai stiut sa renunti la ceea ce nu poti sa ai.

Sotie de procuror nu ma fac. Macar am luat o decizie pe ziua de azi. In rest, e ceata. Toata viata (mai bine de un sfert de secol, sa traiesc la multi ani!)am stiut ce vreau sau, mai bine zis, am stiut sa aleg si nu am regretat nimic. Ca asta mi-e politica: nu regreta, orice s-ar intampla, invata sa mergi mai departe de unde ai ajuns. Acum, ca m-am batut cu pumnii in piept, trebuie sa recunosc ca am imbatranit.

E prima data cand simt ca deciziile mele sunt luate sub presiunea timpului. Parca sta cineva cu un cronometru la urechea mea si numara secundele, zilele, anii. Si pentru prima data mi-e greu sa renunt la ceea ce nu pot sa am. Daca inainte era usor sa cred ca am timp sa am totul, acum stiu ca nu se mai poate. Daca la 7 ani cand am invatat sa citesc stiam sigur ca o sa pot citi toate cartile din lume, iar in liceu aveam o lista clara cu locuri si lucruri pe care vreau sa le vad, acum totul se reduce la valori.

Incet-incet invat ca un delfin batran ca, de exemplu, nu conteaza unde lucrez, atata vreme cat locul se potriveste cu valorile si principiile mele; ca exista mai multe feluri de a raspunde la intrebarea "ce vrei sa te faci cand vei fi mare?". Insa, tot ca un delfin batran, invat sa aleg si sa renunt pentru TOTDEAUNA la locuri, lucruri si oameni. Nu pot citi toate cartile din lume, nu pot vedea tot ceea ce vreau si daca totul s-ar opri aici nu ar fi deloc greu. Dar este.

Scriind toate astea, ma luminez tot ca un delfin, ca nu e greu sa iei decizii, ci e greu sa renunti. Si speri sa poti savura ciocolata cu alune, fara sa te ingrasi. Si e si mai greu cand altii au decis inaintea ta si e prea tarziu sa iei propria ta decizie, chiar daca aceea coincide intr-un fel sau altul cu ceea ce au hotorat ei. Ai asteptat sa fii data afara, cand puteai pleaca demult. Si e si mai greu cand trebuie sa renunti doar pentru ca Pamantul asta e prea mare pentru noi.

Stereolife

7 luni m-am ferit sa cumpar lucruri pe care de obicei le cumparam atunci cand ne stabilim undeva pe mult-mult-mult timp. N-am luat mobila, am doar un pat in camera.

Singurul lucru pe care l-am cumparat e o cutie de plastic pe care o folosesc ca noptiera. Am refuzat sa investesc intr-un spatiu din care parca plecam/am plecat tot a doua zi. Ieri am primit cadou o vaza.

Am luat-o la mine in camera si n-am stiut unde sa o asez. Abia atunci am realizat cat de goala este incaperea si cat de gata de plecare sunt in fiecare moment. In loc sa ma gandesc ce flori sa cumpar pentru vaza, primul gand care mi-a venit in minte a fost: "cum duc eu vaza asta acasa fara sa o sparg?". Azi, am mers si am cumparat flori.

Ieri dimineata: lucram in bucatarie, pentru FRCCF, vorbind romaneste cu Doru si Adi si ascultand Europa FM. Nici nu mi-am dat seama cand am aterizat cu totul in Romania. Am uitat, fara sa fiu constienta ca uit, unde sunt. Mecanic am urcat in camera mea, ca imi trebuia adaptorul pentru laptop. Aici mergea radioul. Si nu era Europa FM. Vocea unui DJ american m-a lovit brusc si m-a adus inapoi in Newark.

Suna ciudat si parca as scrie SF, dar nu stiu cum altfel sa traduc "iluziile emotionale" (multumesc Adi pentru expresie). Si nu se termina aici asa cum am crezut. Imaginatia abia isi facuse incalzirea. M-am intors in bucatarie unde rasunau stirile despre summitul de la Bucuresti. Pe ecran vedeam ferestrele obisnuite de messenger si word, iar in reflexie, acoperisurile caselor din spatele curtii noastre. Pentru o secunda am vazut foarte clar acoperisurile cladirilor care inconjoara statuia lui Matei Corvin din Cluj.

Cum se naste un cercetator

In seara asta ar fi trebuit sa va vorbesc despre orasul care nu doarme niciodata, despre cum e sa vezi lumea de pe Statuia Libertatii si alte bla-bla-uri. Ghinion. Cum eu trebuie sa mai astept cateva saptamani sa ajung la New York si voi trebuie sa mai asteptati pana va scriu eu despre orasul ala. Am cumparat biletele de autobuz, totul a fost planuit perfect, doar ca... nu, nu a fost cutremur si nici nu am adormit dimineata si nici NY-ul nu a disparut de pe fata planetei.

Nu o sa ii inteleg niciodata (cred) pe studentii de aici (SUA) care scriu cu anii la o lucrare de diploma si o trateaza de parca ar candida la premiul Nobel cu ea. Nu zic ca ce am facut noi sau majoritatea dintre noi cu lucrarile noastre finale e ceva sanatos, da' ce fac ei nici pe atat. Se omoara un an sau mai multi citind, rozand articole. Isi inchid telefoanele, mananca junk food, se ascund in biblioteca pe unde nici nu te gandesti, isi consuma pauzele si week-endurile gandindu-se intens la ce perspectiva sa dea paragrafului X de la pagina Y, contribuie la incalzirea globala cu calculatoarele deschise nonstop, se simt vinovati daca petrec o ora cu cei mai buni prieteni... exagerez acum si ii cam transform pe toti in pustnici, da' nu pricep. Abia astept sa citesc o lucrare de a lor, sa vad ce poate iesi din atata investitie de timp, energie, transpiratie, amperi, volti, maioneza, hartie, cafea, farfurii de hartie, zahar, bilete de autobuz pentru New York etc.

Nota de subsol: Nu pot sa cred ca o tocilara ca mine a scris un articol ca asta.