Outside it's...

...America. (U2-Bullet the Blue Sky, The Joshua Tree)

Fotografia e făcută de Zsiga.

Wake up dead man

Recunoasteţi melodia... mi se părea că mă aflu la un concurs de genul ăsta, când s-a apucat calculatorul meu să cânte fără să fi pornit eu winampul. Nu mergea nimic. Eram doar eu cu monitorul şi mă uitam lung la el de oboseală. Şi era Wake Up Dead Man de la U2, primele două secunde din piesă. Ştiu, cei care mă cunoaşteţi o să îmi spuneţi că mi se trage de la oboseală, iar ceilalţi o să mă consideraţi o ciudată (cei din urmă nu aveţi blogul meu :)) ). Oricum, coincidenţele sunt foarte ciudate. Azi - cu o jumătate de oră înainte de incident, am aflat de moartea cuiva foarte drag cuiva foarte drag mie... Iar până azi nu ştiam din piesa U2 decât refrenul. Şi tot azi am auzit în curte un bocet de doliu... deşi oamenii încă nu ştiau vestea tristă.

Mai jos, sunt versurile U2:

Jesus, Jesus help me
I'm alone in this world
And a fucked up world it is too
Tell me, tell me the story
The one about eternity
And the way it's all gonna be

Wake up, wake up dead man
Wake up, wake up dead man

Jesus, I'm waiting here boss
I know you're looking out for us
But maybe your hands aren't free
Your father, He made the world in seven
He's in charge of heaven
Will you put in a word in for me

Wake up, wake up dead man
Wake up, wake up dead man

Listen to your words they'll tell you what to do
Listen over the rhythm that's confusing you
Listen to the reed in the saxophone
Listen over the hum of the radio
Listen over sounds of blades in rotation
Listen through the traffic and circulation
Listen as hope and peace try to rhyme
Listen over marching bands playing out of time

Wake up, wake up dead man
Wake up, wake up dead man

Jesus, were you just around the corner
Did You think to try and warn her
Or are you working on something new
If there's an order in all of this disorder
Is it like a tape recorder
Can we rewind it just once more

Wake up, wake up dead man
Wake up, wake up dead man

Am cunoscut-o pe Heidi, în ritm de Amelie

După ce timp de un an fetele de la cafenea (Quo Vadis) mi-au povestit de Heidi, femeia extraordinară cu o voce de vis, azi am cunoscut-o. N-am vorbit cu ea, dar am ascultat-o. Are o voce cum nici nu mi-am putut imagina. A cantat live, dar pentru ea totul era o joacă... adică tot ceea ce mie mi se părea a fi un fenomen extraterestru, pentru ea era extrem de pământean. M-am prins în vorbă cu prietenele mele, am mâncat o milopita, dar urechile îmi erau tot la ceea ce se cânta în sala 2. Câteva minute m-am refugiat pe unul din scaunele de spectator şi am privit-o. Înconjurată de desenele de copii expuse acum la cafenea, mi s-a părut că o văd pe Heidi, fetiţa munţilor, care a crescut mare şi care cântă acum la chitară alături de Peter, devenit violonist. Era plină de viaţă, ca personajul cel mai drag mie, cu o voce care poate vindeca orice prietenă oloagă ar avea. Ciudată comparaţie. Şi pentru mine e ciudată, dar asta mi-a trecut prin minte atunci. O oră într-o cafenea "plină" de vocea lui Heidi, de atmosfera plăcută a unei seri ploioase şi de miros de mere cu nucă e ca şi cum aş fi recuperat jumătate din viaţa trăită până acum. Iar muzica din Amelie, pusă în pauzele de un pahar cu apă sau un suc de fructe, m-a făcut să îmi deschid ochii tare-tare de tot şi să mă "luminez" de fiecare amănunt al vieţii. Asta sunt, aşa mă am şi mă aveţi.

Prăbuşirea

Nu îmi place să am filme sau cărţi preferate, pentru că sunt sigură că oricând poate apărea ceva mai bun decât am citit sau văzut ori poate chiar există deja şi nu au ajuns la mine. Totuşi filmul care m-a marcat cel mai puternic până acum e Mar adentro (sper că îmi aduc bine aminte titlu şi că îl scriu şi corect). Azi mi-am dat seama de ce anume e filmul care mi-a plăcut cel mai mult. Vorbeşte despre prăbuşire, printre subiecte ca dreptul de a decide când să mori şi tipuri de iubiri adevărate.

Te ridici şi cazi. Îţi pare rău de tot ce ai trăit şi îţi pare rău de tot ce nu mai poţi trăi şi te frustrează tot ceea ce urmează. Planurile tale, elanul, energia şi zâmbetul tău roz sunt sfârtecate de o foarfecă ruginită de tăiat via. Chiar dacă lovitura de stâncile din mare nu a fost fatală, te sperii suficient de tare, iar prăbuşirea ai simţit-o oricum: îţi fuge pământul de sub picioare şi toate afirmaţiile se transformă în întrebări sau o mare tăcere sau zborul imaginar.

"When I'm in the mood. I concentrate and I walk out to the sea. I fly there (...)You are sitting there at three feet away... for me those three feet are an impossible journey".

Ce apreciez cel mai mult...

... la oameni: sinceritatea şi promisiunile respectate. Sunt foarte exigentă în aceste aspecte. Hai să le numim probe eliminatorii sau probe de foc. Şi ador consecvenţa.