Streets of Philadelphia

Ce o sa scriu mai jos nu are nici o legatura cu melodia lui Springsteen, dar mi-a placut titlul. Daca Springsteen se plimba pe strazile din Philadelphia neregasindu-se pe sine... eu pur si simplu m-am plimbat intr-un mod extrem de netru. Imi pare rau, dar nu ma pot entuziasma ca orice turist. La mine totul functioneaza cu efect intarziat. O sa imi dau seama ca e un lucru minunat abia peste cativa ani (v-am zis ca am probleme cu prezentul). Dar sa ne intoarcem la strazile din Philadelphia.

Dincolo de Main Line si inca departe de downtown

O sa sar peste faptul ca am vazut prima data Philadelphia din avion, cand am zburat cam o jumatate de ora deasupra orasului stand la coada la aterizare. Atunci mi s-a parut doar mare, pentru ca doar atat am putut vedea de acolo de sus. M-am apropiat cu adevarat de Philadelphia abia de Craciun. Atunci am ajuns intr-unul din cartierele orasului. Am trecut granita suburbiilor si am urmat the Main Line care te duce direct in downtown. Doar ca ne-am oprit pentru cina la unul din prietenii mei de aici. Cartierele sunt situate pe mici dealuri, iar cladirile cresc progresiv pe masura ce te apropii de centrul orasului. Aici, in acest cartier (imi pare rau, dar am uitat numele comunitatii) ai casele obisnuite cu parter si etaj, lipite unele de altele, din caramida rosie si geamuri albe. Sunt cartiere in care nu vrei sa stii ce se petrece noaptea si traiul modest si neutralitatea te tin in siguranta dincolo de usa casei tale.

Main Line-ul e, asa cum va inchipuiti, strada principala cu chirii mari si magazine destul de scumpe. Nu e nu stiu ce ca si arhitectura sau stil de viata: cladirile in zona in care am fost nu depaseau trei etaje si nu vezi nimic din ceea ce mie imi place sa numesc Europa sofisticata. Nu vezi lux si nu vezi nici bun gust. Sau ceea ce e aici bun gust e mult prea normal si degajat ca sa nu il consideram kitsch sau ieftin in Europa. Cu toate acestea, Main Line e speciala pentru ca te pune in legatura in mod direct cu centrul orasului, acolo unde am ajuns abia azi - 6 ianuarie.

Philadelphia - gloria expirata

Am iesit de pe autostrada care leaga Delaware de "Phili" si am coborat spre centrul istoric al orasului care incepe pe o strada ...76 (totul in acea zona poarta un numar care e legat de gloriosul moment al declaratiei de independenta din 1776). Am parcat in centrul pentru vizitatori si am purces la a gasi o harta si a primi cateva sfaturi bune pentru turisti. Am dat peste un chinez care ni s-a prezentat asa: "born in Phili made in China". A fost primul asiatic pe care l-am putut intelege perfect, cu un aer american, extrem de relaxat. Ca si turist european te astepti sa gasesti la aceste ghisee de informatii doamne aratoase care iti vorbesc profesionist, cu gatul infasurat in esarfe colorate cu gust. Copilul asta nu avea mai mult de 25 de ani, zambea nonstop, facea glume reusite si purta pe el o haina rosie-rosie careia ii lipsea un nasture (cat neprofesionalism!). In concluzie, ne-a dat ponturi pe gratis si ne-a facut sa iesim zambind din acel loc cu trei harti in mana si cu siguranta ca e imposibil sa ne ratacim printre "patratele" extrem de riguros numerotate.

Primul lucru pe care l-am vazut (gratis ca e luna ianuarie!) a fost Liberty Bell - un clopot pe care l-au tras atunci cand si-au castigat independenta de sub coroana britanica, clopot care acum nu mai functioneaza, fiind crapat exact pe la mijloc, dar care sta intr-un muzeu care nu iti spune nimic, ci doar se joaca cu o gramada de cuvinte frumoase ca libertate, drepturi, egalitate si a fost vizitat de ditamai Nelson Mandela si Dalai Lama.

Dupa ce ne-am invartit printre cladirile vechi (hooo... secolul 18, nu coborati prea jos in timp si nu va ganditi la antichitati ca suntem in State!!!!!), am hotarat sa ne punem la coada sa intram in Independence Hall - o cladire care are jumatate din inaltimea UBB si doar 10% din maretia fatadei tribunalului din Cluj. Ghidul nostru era un barbat care vorbea "dramatic", purta o uniforma ca de cercetas, avea plete ca un indian, era creol ca un mexican, purta ochelari si cred ca a iesit de curand din spital dupa un atac cerebral sau ceva asemanator care te face sa te misti cu tot corpul, cand vrei sa iti intorci doar capul spre stanga sau dreapta. Ne-a pus sa ne scoatem guma din gura, sa ne inchidem telefoanele si ne-a avertizat ca nu o sa avem vreme de sedinte foto in interiorul cladirii. In total, am vizitat 3 incaperi: prima - cea in care se tineau procesele; a doua - cea in care au stat marii parinti ai SUA si au elaborat declaratia de independenta; a treia - un salon imens de banchete, dar in care ni s-a spus ca au murit multi soldati americani in timpul razboiului de independenta. In tot acest timp, ghidul nostru si-a spus poezia istorica, a imitat cel putin doi dintre oamenii politici ai secolului 18 cu citate memorabile, ne-a luminat cu lanterna soarele de pe scaunul in care a sezut Lincoln si ne-a spus ca nu toata mobila e originala. Inca incerc sa imi imaginez ce ar fi facut daca lanterna de buzunar nu s-ar fi aprins la loviturile sale... cum ne-ar fi aratat soarele natiunii??? Nu stiu daca ar fi reusit sa improvizeze ceva. Cu toate acestea, m-am simtit bine, ca si cum as fi "calcat" pe istorie si inca ma gandesc la parintii natiunii, la cat de greu le-a fost sa scrie la lumina lumanarii si sa indure caldura din camera care la acea vreme nu avea aer conditionat!

Philadelphia - greu de inteles

De aici am pornit spre China town pentru un pranz ieftin si bun. Am trecut de la strada 6, la strada 7, la strada 8 (daca s-ar fi incurcat la numaratoare cand au pus placutele???)... si tot asa pana am dat de poarta super colorata, de scrisul in chineza, de miros de pranz, de multi asiatici, de stradute aglomerate, de magazine cu haine foarte ieftine si atarnate ca in Piata Marasti, de cladiri destul de joase si murdare. Am cautat un restaurant pentru aproximativ 10 minute! Erau o gramada, dar toate pareau mici si nu tocmai curate. Inchipuiti-va cel mai jalnic fast-food din Cluj si tot nu cred ca o sa aveti o imagine destul de buna pentru restaurantul in care am poposit. Cred ca singura problema e ca aceste mici restaurante, care la noi abia apar si au inca aerul de nou, au fost deschise cam prin anii '60-'70 si nimeni nu si-a dat interesul sa refaca sau sa adauge ceva: scaune mici, oglinzi vechi, mobila roz-mov, uniforme albe si galagie multa. Mancarea a fost perfecta, desi prima farfurie a trebuit returnata, pentru ca in loc de "chicken" micul asiatic a inteles... numai el stie ce a inteles si numai el stie ce era in farfurie, dar pui sigur nu era! Am incercat sa mananc cu betisoare, dar m-am lasat pagubasa spre incantarea tuturor asiaticilor galagiosi din jur care purtau conversatii normale pe tonuri cam ridicate pentru mine. Mai spun doar atat: acest mic restaurant a fost primul restaurant din State in care nu am putut folosi cardul.

Antichitati de secol op'sprezece si anii '50

Dupa ce am trecut de Washington Square si de Drumul cu Bijuterii (era duminica si toate vitrinele erau goale, magazinele fiind inchise: asa ca nici urma de diamante sau de evrei), ne-am ratacit un pic pe strazile care duceau la Antique Row - strada cea mai veche din oras, care acum e plina de magazine cu "antichitati". Am intrat in vreo 3 magazine: unul vindea suveniruri in spiritul anilor 50 cu mari actrite si actori, altul vindea mobila de diferite "etnii", iar celalalt - felicitari si caiete sofisticate cu elastice si dantelute colorate in roz, verde pal si alb.

Admirand casele de inceput de secol 20 cu doar 2 etaje, din caramida rosie si ferestre albe, negre si verzi, apoi cladirile inalte aflate in paragina, zgarie norii din zona noua a orasului, ne-am intors la centrul turistic sa cumparam rapid cateva amintiri despre ceea ce a fost candva Philadelphia - marea capitala, ce a trait marele moment al SUA care nu a fost in 4 iulie, ci in 2 iulie - proclamarea independentei.

Drumul spre New Jersey

Pentru ca am iesit din parcare pe strada numarul 5, si nu pe 6, am fost nevoite sa pornim spre New Jersey, pe faimosul pod Benjamin Franklin: extrem de albastru si extrem de lung si lat, cu vederi minunate spre faimoasele cladiri inalte si luminate din Philadelphia (cum numai in filme si in cartile postale poti vedea!). Pe acest pod, mi-am adus aminte de Godfather, partea intai: Al Pacino ii intreaba pe cei doi pe care urma sa ii omoare - "Are we going to New Jersey?"; cei doi raspund - "Maybe" si soferul intoarce brusc masina si o pune pe contrasens, pe un pod asemanator. Noi nu am reusit sa facem asta, ca in mijlocul drumului era un mini zid de beton, asa ca a trebuit sa traversam Delaware River, sa tragem pe dreapta, sa ne cautam autostrada si sa ne intoarcem pe acelasi pod pentru EXIT.

P.S. Streets of Philadelphia va urma... filmarile continua la urmatoarea vizita.

Amintiri din viitor

Am probleme cu traitul in prezent. Si nu sunt melodramatica... nu fug de nimic, ca totul e (aproape) minunat! Dar nu ma pot concentra pe prezent. M-am saturat de amintiri si m-am saturat sa ma gandesc ca fiecare moment placut de acum o sa fie o minunata amintire care o sa ma faca sa plang la vremea potrivita. Si nu mai vreau sa fac planuri si nu mai vreau sa ma gandesc la ce o sa fac cand sotul meu o sa moara, mai ales ca nici nu am un sot.

Si nu cred ca sunt singura cu aceasta problema. Petrecem atata timp facand planuri chiar si pentru a doua zi si vorbim atat de mult despre ce a fost candva, ca uitam sa traim ASTAZI, ACUM. Stiu ca nu va zic o noutate. E deja un cliseu ca traim intr-o lume care inainteaza cu viteza luminii, ca nu mai facem fata presiunilor de tot felul. Si cred ca ati primit cel putin un powerpoint care va spune sa luati o pauza, sa zambiti, sa spuneti celor din jur "va iubesc", sa nu va ingrijorati prea mult de caloriile din ciocolata etc.

Nu stiu de ce au altii aceasta problema, dar cred ca stiu ce mi se intampla mie: sunt in stare de soc. E ca atunci cand te loveste o masina. In acel moment te gandesti la ce frumos/frumoasa erai cand treceai strada, cum iti mai batea vantul in plete, cata speranta era in tine si acum zaci aici pe asfalt intr-un mod extrem de dezordonat care dovedeste ca nu prea stii cine mai esti si daca piciorul stang ar trebui sa fie indoit spre exterior au ba. Si in acelasi moment in care privesti cerul dintr-un punct cu totul inedit te gandesti la ce bine o sa fie dupa ce vine salvarea, te ia, te interneaza si dupa recuperare devii din nou cel cu pletele in vant.

Nu orice prezent trebuie sa fie o masina care te calca si care te zapaceste, dar sigur orice prezent te sifoneaza. Si in timp ce te calci cu fierul de facut planuri te gandesti nostalgic la ce erai inainte sa ajungi AICI, ACUM.