Să stai întins(ă) pe jos, pe scenă, în Boston, în 2001, lângă Bono nu e ca şi cum ai uita maşina deschisă în mijlocul unui oraş plin de hoţi. Adică, nu e tot una când povesteşti nepoţilor despre cele două incidente (sau poate pentru ei va fi la fel: un bătrân/o bătrână senil(ă) povestindu-le despre un trecut prăfuit). Mă înţelegeţi, nu e acelaşi lucru.
Lângă Bono care îţi cântă "With or Without You". Pe spate, pe scenă... privind cerul. Nu îţi mai pasă de ceilalţi zeci de mii de oameni care sunt acolo, dar nu sunt unde eşti tu. Şi ce faci lângă Bono? Nu ştii când te va trimite înapoi în public, dar ştii sigur că nu vei sta veşnic în acea poziţie, nu de alta, dar amorţeşti. Ce faci lângă el? Ce îi spui? Ce să faci? Cânţi şi tu ca prostul, plin de emoţii, cu el piesa. Şi îţi tremură stomacul de se vede şi la cel mai slab TV de pe planetă. Şi Bono cântă mai departe şi tu nu ştii ce să faci. Stai cam incomod, nu ştii ce să faci, nu te-ai gândit că vei ajunge acolo. Ce să îi spui? "Te iubesc". Asta spun toţi. "Eşti minunat!" Şi mai penibil. Şi te ridică. A amorţit şi el? Nu, se termină piesa. Te dă pe mâna celui bine făcut şi te plasează înapoi în public. Şi ai cântat ca prostul şi nu ai spus nimic. Nu ai arătat că eşti cel mai bun fan, că tu eşti altfel decât ceilalţi, că simţi ca el, că eşti totuşi diferit. Ai trăit un incident. Apari pe următorul album în cel mai fericit caz şi te vor recunoaşte prietenii la TV. Şi? Ai stat ca prostul.
L-aş privi în ochi şi aş încerca să îl fac să se simtă cum mă simt eu. Să fie el fanul meu. Cum poţi face asta? Nu ştiu încă. O să aflu când voi fi acolo... în 2001, în Boston.
2 comments:
ce frumos ai grăit despre fan(i)şi formaţia preferată, fără să te isterizezi:)
multumesc, Sil! :) chiar cred ca fanii nu sunt isterici sau ca aia isterici nu sunt fani adevarati... dar ce stiu eu despre fani? imi plac enorm de mult cei de la U2 (muzica lor, atitudinea lor, mesajele lor), dar nu le stiu nici macar numele intreg.:D
Post a Comment