Relatare fotografică

Miros de ocean îmbâcsit, dar primăvăratic.

Poza e făcută de Cristi, în Casablanca. Sunt printre puţinii care îi spun Cristi, sper să ştiţi despre cine vorbesc :).

Tramvai cu aripi

Poza e facută de o prietenă pe care nu am văzut-o, auzit-o şi nici macar citit-o demult: Claudia din Italia, Milano. Mi-a trimis-o ca o poză relevantă pentru oraşul ei şi pentru modul de a-şi trăi viaţa. Mie mi-a plăcut şi "o port" din când în când pe messenger, atunci când îmi vine să fug departe cu gândul şi mi se pare că pot să îmi pun aripi de tramvai.

Sinceritatea copiilor

Azi am intrebat o fetiţă de 9 ani (de unde ştiu vârsta? asta e o altă poveste, v-o zic mai jos), am întrebat-o dacă e cuminte. Ce poţi întreba un copil când îl vezi că abia aşteaptă să facă o năzbâtie, că îi fug ochii după un buton pe care să apese, după orice care e mai interesant decât tema la matematică sau citire. Şi o întreb şi eu "la general": "eşti cuminte?". Ea sinceră ca întotdeauna şi ca aproape orice copil se uită în ochii mei şi îmi răspunde repede: "ieri, am fost... azi... ai să îmi dai o foaie albă să desenez?".

Aceeaşi fetiţă, în decembrie, în timpul unei agitaţii pentru conferinţa de presă cu Dan Puric şi când toată lumea era atentă la maestru, ea vine la mine, se uită cu aceiaşi ochi smecheri şi îmi spune cu gura până la urechi: "Azi e ziua mea!!!! Am nouă ani!!!!"

România în/de comă

"In medicine, a coma (from the Greek κῶμα koma, meaning deep sleep) is a profound state of unconsciousness. A comatose patient cannot be awakened, fails to respond normally to pain or light, does not have sleep-wake cycles, and does not take voluntary actions. Coma may result from a variety of conditions, including intoxication, metabolic abnormalities, central nervous system diseases, acute neurologic injuries such as stroke, and hypoxia. It may also be deliberately induced by pharmaceutical agents in order to preserve higher brain function following another form of brain trauma". (http://en.wikipedia.org/wiki/Coma)


Într-o ţară liberă, ai dreptul să nu votezi. Reformulez, într-o ţară democrată ai dreptul de a te exprima liber. Nu e bine nici aşa. Într-o ţară democrată tu eşti cel care decide cine să te conducă, dar în acelaşi timp eşti liber să taci şi să te laşi condus de alţii. 60% dintre români, cu aproximaţie, se pare că au ales să decidă alţii pentru ei. Procentul sigur e mai mic, pentru că din acele milioane de oameni care nu au fost ieri la vot, câteva sute de mii sunt cei din străinătate care au sosit la ambasade după ora închiderii. Alte câteva sute de mii probabil că sunt blatiştii din străinătate care, de frica de România, de teama că s-ar putea să fie repatriaţi, au stat ascunşi. Presupunerile pot continua cu cei aflaţi în comă profundă, cu cei care nu au avut ieri timp să meargă la vot fiind mult prea ocupaţi, cei care s-au îmbătat şi nu au nimerit secţia de votare, cei care nu s-au putut duce la munte şi muntele nu a venit la ei, cei care nu au ştiut că e referendum etc. Rămân însă milioane de români care au ales să tacă.

Propun ca toţi cei care nu vor să îşi exprime punctul de vedere să se treacă pe o listă şi să nominalizeze pe cineva care să voteze în locul lor. Sau şi mai bine: să renunţe de tot la dreptul lor şi să îi scoatem din numărul celor cu drept de vot, ca să ne iasă şi nouă procentele.

Recunosc, aberez, dar nu pot să îi înţeleg, pentru că nu ştiu cine sunt cei care nu s-au dus ieri la vot. Sunt tineri, bătrâni? Sunt femei, bărbaţi, orăşeni, ţărani? Sunt săraci, bogaţi? Ce probleme au acasă? Care e nemulţumirea lor? Ştiu măcar ce s-a întâmplat ieri?

Cei mai serioşi votanţi au fost deţinuţii. Ei au mai dat şi declaraţii, într-un penitenciar de maximă securitate, că nu au mai votat în altă parte. Ştiu gardienii ceva ce nu ştim noi? Iar cei mai responsabili, harnici şi implicaţi în referendum au fost şefii secţiilor de votare care au leşinat stând la coadă la predat de buletine de vot. Cei mai simpatici au fost şefii secţiilor de votare care au scos buletinele de vot la o bere, să se răcorească. Premiul cel mare merge la nenea de la Cluj care a sărit gardul şcolii ca să poată vota, atunci când secţia s-a închis pentru câteva ore din cauza unei erori de ştampilare.

Pe poziţii

Din nou U2. Am văzut şi concertul din Chicago, 2005. Băiatul care a urcat pe scenă nu a ştiut ce să îi spună lui Bono, dar a ştiut cum să îl privească, iar Bono a devenit fanul lui. A stat cuminte lângă el. Nu s-a aruncat asupra lui, nu s-a isterizat, i-a impus respect. Bono a stat cuminte şi el. Şi s-au uitat unul la altul. Şi Bono s-a uitat la lume şi copilul la Bono. The boy is the winner. Sigur va avea ce să îşi amintească atunci când va creşte mare.

Ce aţi face lângă Bono?

Să stai întins(ă) pe jos, pe scenă, în Boston, în 2001, lângă Bono nu e ca şi cum ai uita maşina deschisă în mijlocul unui oraş plin de hoţi. Adică, nu e tot una când povesteşti nepoţilor despre cele două incidente (sau poate pentru ei va fi la fel: un bătrân/o bătrână senil(ă) povestindu-le despre un trecut prăfuit). Mă înţelegeţi, nu e acelaşi lucru.

Lângă Bono care îţi cântă "With or Without You". Pe spate, pe scenă... privind cerul. Nu îţi mai pasă de ceilalţi zeci de mii de oameni care sunt acolo, dar nu sunt unde eşti tu. Şi ce faci lângă Bono? Nu ştii când te va trimite înapoi în public, dar ştii sigur că nu vei sta veşnic în acea poziţie, nu de alta, dar amorţeşti. Ce faci lângă el? Ce îi spui? Ce să faci? Cânţi şi tu ca prostul, plin de emoţii, cu el piesa. Şi îţi tremură stomacul de se vede şi la cel mai slab TV de pe planetă. Şi Bono cântă mai departe şi tu nu ştii ce să faci. Stai cam incomod, nu ştii ce să faci, nu te-ai gândit că vei ajunge acolo. Ce să îi spui? "Te iubesc". Asta spun toţi. "Eşti minunat!" Şi mai penibil. Şi te ridică. A amorţit şi el? Nu, se termină piesa. Te dă pe mâna celui bine făcut şi te plasează înapoi în public. Şi ai cântat ca prostul şi nu ai spus nimic. Nu ai arătat că eşti cel mai bun fan, că tu eşti altfel decât ceilalţi, că simţi ca el, că eşti totuşi diferit. Ai trăit un incident. Apari pe următorul album în cel mai fericit caz şi te vor recunoaşte prietenii la TV. Şi? Ai stat ca prostul.

L-aş privi în ochi şi aş încerca să îl fac să se simtă cum mă simt eu. Să fie el fanul meu. Cum poţi face asta? Nu ştiu încă. O să aflu când voi fi acolo... în 2001, în Boston.

M-am decis.Îmi plac străinii.

Îmi plac vesticii, dar doar cei optimişti, energici şi cărora le merge mintea brici. Şi îmi plac când vin în România ca să ne "inspire". În această săptămână am lucrat cu doi englezi care se încadrează în profil. Bine, recunosc: nu erau englezi - erau doar născuţi în Anglia şi aveau rădăcini germane şi olandeze şi mult umor bun. Nu contează, erau vestici şi relaxaţi. Aveau de toate şi aveau timp să se gândească şi la viaţă. "It should be fun", asta era motto-ul lor. Chiar şi atunci când vorbeau de lucruri foarte serioase. M-au făcut să îmi aduc aminte de energia pe care am adus-o eu din Vest. Orice îmi puneam în cap, orice gând pe care mă aşezam devenea aproape sigur realitate. Aşa credeam. Până m-am lovit de autobuzul care nu venea la fix sau nu mai venea deloc, de banii care se terminau mult mai repede la supermarketul din România, de magazinele cu haine proaste şi scumpe, de Clujul care nu era aproape de mare sau ocean, iar Somesul nu era navigabil. Şi am început să folosesc din nou DAR, IAR, ÎNSĂ, CI şi BA. Ideile şi visele erau superbe, DAR aproape imposibil de pus în practică. Cei doi englezi mi-au adus aminte de ce înseamnă să trăieşti în Vest: viaţa te lasă să torni în ea tot ce visezi! Îmi plac vesticii!